Iubiții mei frați, trebuie să vă spun: suntem slabi în credință. Nu avem acea credință puternică, așa cum am văzut la Bătrânul Efrem Katunakiotul.
Iubiții mei frați, trebuie să vă spun: suntem slabi în credință. Nu avem acea credință puternică, așa cum am văzut la Bătrânul Efrem Katunakiotul.
Este într-adevăr foarte trist că nu suntem conştienţi de marea comoară, „Înfierea”, pe care am primit-o la Sfântul Botez „în vasele noastre de lut”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel. De aceea cu uşurinţă ne lenevim, cu uşurinţă devenim nepăsători, cu uşurinţă dispreţuim, într-un singur cuvânt, cu uşurinţă cădem. Fericit este cel care a dobândit Harul şi a murit odată cu el, dar mai fericit este acela care l-a trăit, l-a sporit, iar mai apoi a adormit. Scurtă să fie rugăciunea pe care o spui.
Stareţul Efrem Katunakiotul avea o deosebită evlavie la Sfântul Nectarie. Adeseori îl pomenea la Sfânta Liturghie, aprinzând lumânări în faţa icoanei lui. Mergea şi se închina la moaştele Sfântului ce răspândeau mireasmă şi care se aflau la chilia părintelui Gherasim Imnograful de la Sfânta Ana Mică. Iar atunci când avea o mare nevoie, îi ruga pe părinţi să i le aducă la Katunakia, pentru binecuvântare. Când îl întrebau părinţii de ce Sfântul Nectarie este considerat un sfânt atât de mare, Stareţul răspundea: „Pentru că încă şi astăzi mai este clevetit”.
Mulţi dintre cei ce vin aici, la Katunakia, îmi zic: „Dă-ne un cuvânt de folos”. Ei, să vă spun unul: închinaţi rugăciunii lui Iisus măcar o jumătate de oră din douăzeci şi patru – după programul lumesc, pe la ora 10-11 înainte de miezul nopţii. Spuneţi Rugăciunea fără să luaţi metanierul în mână; rugător, cereţi cu lacrimi mila Sa: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” – aşa!…
Stareţul Efrem Katunakiotul se ruga şi îi ajuta duhovniceşte şi pe fraţii lui, precum şi pe celelalte rude, care aveau nevoie. Cu toate acestea, niciodată nu i-a vizitat; au trecut zeci de ani până când s-au văzut la Katunakia.
„Odată, în vis”, ne povestea Stareţul, „l-am văzut pe fratele meu căzând în mare şi mă întrebam dacă s-a înecat sau nu. Atunci am început să merg pe deasupra valurilor aşteptând ca el să iasă la suprafaţă. De îndată ce a ieşit, l-am apucat de păr şi l-am tras afară. Atunci când am avut acest vis, el fusese grav rănit, dar a fost salvat în chip minunat.
Odată Stareţul Efrem Katunakiotul ne-a mărturisit: „La fiecare patru-cinci ani Dumnezeu îngăduie să vină peste mine un val de tristeţe. Gânduri de descurajare, de deznădejde înconjoară sufletul.
Altora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu, în liniştea Katunakiei, spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi, în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie, spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.
Noi, călugării, avem o armă: komboskini (metanierul). Învățați și voi să lucrați cu komboskini. Komboskini vă va conduce acolo unde voi nu cunoașteți; komboskini vă va conduce la măsuri mai înalte.
Sfinții niciodată n-au cerut să scape de necazuri. Ci să le dea Dumnezeu răbdare! Deoarece în răbdare se dobândește răsplata. În răbdare se primește cununa mucenicească, nu în bucurie. De aceea să nu deznădăjduiască omul.
Stareţul liturghisea în fiecare zi. Atunci când îl întrebai dacă a doua zi se va săvârşi Sfânta Liturghie, el răspundea întotdeauna cu aceleaşi cuvinte: „Dacă va voi Dumnezeu, voi liturghisi”. După ce se trezea, se spăla, se pieptăna şi cu paşi hotărâţi se îndrepta în tăcere către biserică şi mergând în fața uşilor împărăteşti, se închina pentru Sfânta Liturghie.Îmbrăcat cu rasa şi camilafca, înconjurat de cele cinci mici flăcări albastre ale candelelor, ca de cinci stele de pe cer, părea străveziu în semiîntunericul bisericii. La un moment dat suna clopoţelul, ca noi să pomenim pomelnicele. Avea o mulţime de nume de la diferiţi creştini, care îl ajutaseră mai mult sau mai puţin, şi pe care-i pomenea de ani de zile.
Adevărul este că m-am ostenit mult. De multe ori m-am indignat. Alteori am deznădăjduit. Mi-a spus odată un frate: Cu stareţul tău omul n-ar rezista nici douăzeci de minute. Tu, părinte, mai mult de patruzeci de ani, cum l-ai purtat?
– Să-ţi spun! Poţi crede că este străduinţa, să zicem, lupta cu gândurile. Poţi s-o pui, într-un fel, pe seama ascultării. Poţi afirma că se datorează rugăciunii.
În timp ce se citeşte în biserică, poţi să spui rugăciunea lui Iisus dacă ai o stare duhovnicească mai înaltă, iar dacă nu ai, atunci trebuie să urmăreşti psalmodierile şi citirile de la strană. La fel este şi la sfânta Liturghie.
Starețul liturghisea în fiecare zi. Atunci când îl întrebai dacă a doua zi se va săvârși Sfânta Liturghie, el răspundea întotdeauna cu aceleași cuvinte: „Dacă va voi Dumnezeu, voi liturghisi”.