Amintiți-vă că porunca despre smerenie este prima poruncă a Fericirilor – iar de vreme ce este prima este și cea mai însemnată. Ați auzit vreodată cuvântul vestit de Dumnezeu prin Proorocul Isaia: Așa zice Domnul, a Cărui locuință este veșnică și al Cărui nume este sfânt: „Sălășluiesc într-un loc înalt și sfânt și sunt cu cei smeriți și înfrânți, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit și să îmbărbătez pe cei cu inima frântă” (Is. 57,15)?
Lupta cu sine, cu propria păcătoşenie, este cea mai grea luptă de pe pământ. Dacă nu ducem această luptă sau o ducem fără vlagă şi credinţă, poticnindu-ne la tot pasul, păcatele noastre ne vor însoţi în viaţa de după moarte, de dincolo de mormânt – şi acolo vor fi supuse îndată aşa-numitei judecăţi particulare, prin care trece orice răposat. Ce înseamnă această judecată particulară?
In Apostolul de astăzi, Sfântul Apostol Pavel rezolvă o problemă grea, pe care poate că şi voi v-aţi pus-o: de ce unii oameni sunt sortiţi încă de la naştere vieţii veşnice şi fericirii veşnice, pe când alţii se nasc şi trăiesc în condiţii deloc favorabile mântuirii, de parcă ar fi lepădaţi de Dumnezeu încă de la naştere. El citează cuvintele lui Dumnezeu către marele proroc Moisi: „Voi milui pe cine voi milui şi Mă voi îndura de cine Mă voi îndura” (Rom. 9,15).
„Iisus a răspuns: Adevăr vă grăiesc: Nu este nimeni care să-și fi lăsat casă sau frați sau surori sau mamă sau tată sau copii sau țarine pentru Mine și pentru Evanghelie și să nu primească însutit – acum în vremea aceasta de prigoniri – case și frați și surori și mame și copii și țarine; iar în viața ce va să vină, viața veșnică” (Marcu 10, 29-30).
Există patima slavei deşarte, a dorinţei nesăturate de slavă, de laudă şi încuviinţare din partea oamenilor. De această patimă suferim cu toţii: tuturor ne place să fim lăudaţi, toţi năzuim spre slava de la oameni. Dar, oare, trebuie să năzuim spre ea? Cât face slava de la oameni? De ce aleargă oamenii după încuviinţarea gloatei, silindu-se în fel şi chip să fie ridicaţi în slăvi de ea?
Cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii aşa cum am vrea să se poarte şi ei cu noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim; aşteptăm să fim ajutaţi la nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui când avem îndestulare trupească.
„Litera omoară, iar duhul dă viaţă”.
Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt şi aştepta sosirea Lui şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte.
Sunt oameni care, din punct de vedere duhovnicesc, se situează la un nivel atât de jos, încât se aseamănă animalelor. Dar sunt și oameni care duc o viață spirituală deosebită. Astfel de oameni sunt purtători de Duh Sfânt fiindcă omul, fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a primit de la Acesta suflarea Duhului Sfânt.
Sfinții Părinți, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înțeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învață că toate aceste patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naște în inimă altă patimă, mai subțire, iar împreună atrag o alta, și așa mai departe. Această legătură nedespărțită dintre patimi poate fi comparată cu un lanț greu, în care suntem cu toții strâns înfășurați și pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început.
Dumnezeu vrea de la noi bunătate, milostivire faţă de oamenii nefericiţi, slabi, faţă de cei căzuţi şi dispreţuiţi, chiar şi faţă de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădaţi: faţă de hoţi, de bandiţi, de curve, de ucigaşi. „Cum aşa”, veţi întreba, „suntem datori să îi iubim şi pe ăştia?” Da, tocmai cu ei trebuie să fim mai atenţi, tocmai faţă de ei trebuie să avem cât mai mult tact în cuvinte, fiindcă ei sunt grav bolnavi cu duhul.
„Postind trupeşte, fraţilor, să postim şi duhovniceşte”. Să pătrundem în tâlcul acestor cuvinte, fiindcă ele lămuresc scopul şi însemnătatea postului. De ce au fost rânduite posturile? Ca să ne înveţe înfrânarea. Ce înfrânare? În chip nemijlocit, înfrânarea de la mâncarea săţioasă şi gustoasă.
Istoria mântuirii ne arată că dacă păcătosul se pătrunde de dorința aflării lui Dumnezeu și de cea a dobândirii înnoirii duhovnicești, mila dumnezeiască îi împlinește în dar amândouă dorințele: însă cum trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, și ce este de trebuință pentru înnoirea duhovnicească? La această întrebare ne răspunde mai amănunțit pilda despre vameș și fariseu. Ea a fost rostită pentru „cei ce se nădăjduiau întru sine cum că sunt drepți și defăimau pe ceilalți”.
Vreţi cu toţii să fiţi evlavioşi? Ştiu că vreţi. Eu de aceea trăiesc, pentru ca voi să fiţi evlavioşi, de aceea am umblat pe acest drum greu care a fost viaţa mea. Vreau să vă văd pe toţi că sunteţi evlavioşi. Vreau să existe la Tambov o mică turmă a lui Hristos, care chiar dacă este mică, este autentică şi puternică.
Aşadar să fiţi evlavioşi. Dar pentru ca omul să fie evlavios, trebuie să ştie ce drum să urmeze pentru a ajunge la evlavie. Trebuie să ştie ce este evlavia creştină autentică.
„Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Zice-va Domnului: Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre El” (Ps. 90,1-2). Cine locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt? Cine se va sălăşlui întru acoperământul Dumnezeului cerului? Oare voi toţi, toţi cei botezaţi, toţi creştinii? Cât de greu mi-ar veni, trebuie s-o spun: nu toţi.
Oare toţi trăiţi în ajutorul Celui Preaînalt?