Dacă cineva nu ţinea cont de binecuvântarea bătrânului şi făcea ceva după voia sa, niciodată nu-i mergea bine. Iar dacă Părintele Paisie zicea: “Gata, acum este voia lui Dumnezeu să pleci şi să faci acest lucru, ai toată blagoslovenia…”, atunci toate se săvârşeau bine, cu folos şi cu bucurie, căci erau făcute cu binecuvântarea şi rugăciunea lui şi a Sfintei Biserici.
Care este însă oglinda inimii noastre? Simțul duhovnicesc, pe care-l dobândim atunci când avem o conștință bună și îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.
Când sunt cinstit și mă cercetez pe mine însumi, atunci mă văd ca într-o oglindă. Aceasta îmi dă îndrăzneala și dragoste pentru Dumnezeu, dar și încredere. În paralel însă cu oglinda inimii mele, cu conșiința bună, cu trăirile duhovnicești, cu experiența mea duhovnicească, văd ce are în inima lui și altul care este lângă mine. Adică dobândesc harisma discernământului și a străvederii.
Avva Veniamin, când avea să moară, a zis fiilor săi: acestea faceți și puteți și vă mântuiți. Totdeauna bucurați-vă, neîncetat vă rugați, pentru toate mulțumiți!
Același a zis: pe calea cea împărătească să umblați și milele să numărați și să nu defaimați!
Apucă-te de o rugăciune mică şi scurtă şi săvârşeşte-o mereu şi în timpul lucrului şi în timpul liber şi când umbli şi când şezi, neîncetat. La început ai să te trudeşti când ai să spui această rugăciune, dar mai târziu ea se va spune singură. E de ajuns numai să te apuci şi să te osteneşti fără întrerupere. Această rugăciune este: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“. În acest timp, luarea aminte nu trebuie s-o ţii în cap şi nici asupra dumitale, ci în inimă, acolo înlăuntru, în dreptul sânului stâng. Când te vei deprinde, atunci prin această deprindere, vei izgoni tot ce tulbură şi vei aduce pacea în suflet.
Iubirea niciodată nu se trece. Fie ele profeţiile: pieri-vor; fie ele limbile: înceta-vor; fie ea ştiinţa: pieri-va. (I Corinteni 13, 8)
Apropierea Anului Nou ne poartă de obicei gândul către scurtimea a tot ce este pământesc. Cred totuşi că acest moment al anului ar trebui să ne aducă aminte de ceea ce „niciodată nu se trece”.
Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărăteşti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând : Doamne, îndreptează-mă, ca să ştiu cum mă voi mântui ? Şi i-a venit glas zicându-i : Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui.
Acesta, după ce s-a dus la viaţa călugărească, iarăşi s-a rugat, zicând acelaşi cuvânt. Și a auzit glas zicându-i : Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii!
Zis-a Avva Pimen: „Către cel spre care inima nu se încredinţează deplin, nu încredinţa lui conştiinţa ta”. (Altfel spus: „spre care nu se împlineşte, nu are vestire că este de încredere”. Iată unul din criteriile alegerii unui duhovnic) (…)
Venit-a odinioară un frate la Avva Pimen şi i-a zis lui: „Ce voi face, Părinte, că mă necăjesc dinspre curvie? Şi, iată, m-am dus la Avva Ivistion şi mi-a zis: «Nu trebuie să o laşi pe dânsa să zăbovească întru tine»”.
Zis-a avva Pimen: Învață-ți gura să vorbească cele ale inimii!
A întrebat un frate pe avva Pimen, zicând:
– De voi vedea greșeala fratelui meu, bine este să o acopăr?
I-a zis lui bătrânul:
Spaima multora faţă de textele patristice (Pateric, Filocalia etc.) este generată de adresanţii primari ai acestora: monahii. Sunt deci, am putea gândi, nişte cărţi care nouă, celor din lume, nu au nimic să ne mai spună.
Este aici o înţelegere greşită a monahismului. Nu există o separaţie ontologică între călugări şi mireni. Nu există o Evanghelie pe care Domnul a lăsat-o monahilor şi o alta pe care să o fi lăsat oamenilor de rând. Trupul lui Hristos, Biserica, nu cunoaşte astfel de împărţiri. Cunoaşte însă diferenţe.
Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul dintre sfinţi. Dar cel ce cade la Hristos cu credinţă şi cu dragoste, cu smerenie şi cu lacrimi, aceluia i se dau mângâieri şi negrăite bucurii, pace şi dragoste fierbinte către Dumnezeu.
Mărturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefăţarnice izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii şi smerenie necontenită pentru Hristos. Căci din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimţitor către bunurile lumii acesteia.
Sfântul Cuvios Onufrie, Patru sute cugetări creştine, Editura Credinţa Strămoşească, 1998, p. 11
S-au dus odată avva Silvan cu ucenicul sau Zaharia la o mănăstire. Aici frații le-au făcut ceva de mâncare înainte de a pleca la drum.
După ce plecară, ucenicul său găsi apă în drum și a dorit să bea. Bătrânul îi spuse:
– Zaharia, azi e post.
Dumnezeu nu se mânie atât pe cel care a păcătuit cât pe cel care după ce a săvârşit păcatul nu se sârguieşte a se pocăi şi nu voieşte să se îndrepte. Oare este vreun pic de minte la cel ce îşi împodobeşte cu mare grijă trupul, iar sufletul îl lasă să se tăvălească în tina patimilor necurate şi strică templul lui Dumnezeu, fără a se gândi la zisa: „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Cor. 3, 17)? Vrednic de lacrimi este cel ce din mădularele lui Hristos face mormânt plin de necurăţie.
Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, p. 44
Lângă un bătrân oarecare viețuia un frate care era cam leneș. Acesta urmând să moară, zăcea în preajma unuia din părinți, și îl vedea bătrânul ușor ieșind din trup. Vrând bătrânul a încredința pe frați, i-a zis lui :
– Frate, să mă crezi, că noi toți știm, că n-ai fost frate nevoitor spre postire și cum de ieși așa cu osârdie din trup ?
Fratele i-a raspuns :
În secolul al XVIII-lea, după moartea pustnicului Damaschin, Sfântul Haralambie s-a nevoit în partea de nord a Schitului Sfânta Ana, într-o chilie părăsită. Acolo, el s-a dovedit un curajos atlet al lui Hristos, un atent ucenic al aducerii aminte de moarte.
În fiecare zi, după Vecernie şi după Rugăciunile de seară, el se întindea într-un sicriu, punându-şi capul pe o piatră. Îşi încrucişa mâinile ca o persoană decedată şi, vorbind cu sine însuşi, spunea:
Pe câmp, în ţarina plugarului ţi-o arată Sfântul Macarie Egipteanul.
„Nu o dată, spune acesta, l-am dat ca pildă pe semănător, care, după ce s-a ostenit şi a pus seminţele în pământ, trebuie, pe deasupra, să rabde şi să aştepte ploaie de sus – iar dacă nu se va arăta nor şi nu vor începe să sufle vânturile, osteneala lui nu îi va aduce nici un folos, şi sămânţa va zăcea în zadar.
Când voieşti să pui început unei lucrări bune, pregăteşte-te pentru ispitele ce vor fi aduse asupra ta şi să nu te îndoieşti de adevăr.
Căci e un obicei al vrăjmaşului ca, atunci când vede pe cineva începând cu credinţă fierbinte o bună vieţuire, să-i aducă în cale ispite felurite şi înfricoşătoare, ca, venind prin aceasta la frică, să-şi răcească hotărârea lui cea bună şi să nu mai aibă o râvnă fierbinte de a se apuca de lucrarea plăcută lui Dumnezeu.
Cu cât cineva are viaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor.
Căci ţintuindu-se de acestea ne vom înneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.
Sf. Antonie cel Mare – Filocalia, vol. I – Editura Institutul de Arte Grafice „Dacia traiană”, Sibiu, 1947, p. 4