– Gheronda, văd că am patimi multe.
Patimile se dezrădăcinează ușor cât sunt fragede
Preoteasa este prima credincioasă din parohie
Preoteasa este prima credincioasă din parohie. Este „caseta de prezentare”. Alături de ea, formezi „biserica de acasă”, iar din comuniunea voastră puteţi obţine multe beneficii. Şi cu siguranţă, reușita sau eșecul vostru ca și clerici este și opera soţiilor voastre.
Cel ce dorește preoție s-o dorească în chip curat
În cadrul sinergiei dintre har și strădania omenească, episcopul, preotul și diaconul trebuie să facă tot ce le stă în putință pentru a-și conforma credința și viața cu vrednicia pe care o impune slujirea lor sacerdotală. Slujitorul trebuie să stea cu toată vrednicia înaintea altarului, pentru a împlini înalta sa slujire, care cere mai ales o mare curăție.
Episcopul sau preotul, în vremea slujirii liturgice, sunt icoane sau tipuri a lui Hristos.
Liturghia – alăturarea cerului și a pământului, a lui Dumnezeu și a oamenilor
La taina îndumnezeirii omului și a sfințirii zidirii participă fiecare persoană. Fiecare dintre noi slujește. Omul se oferă pe sine și darurile sale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi oferă omului darul Lui, Pâinea cea cerească, pe Fiul Lui, spre mâncare și băutură, dimpreună cu toate darurile dumnezeiești ale Sfântului Duh. Devenim sfinți, primim bucurie, pace, iubire, blândețe, Duh Sfânt. Nu ajungem sfinți prin viața noastră, ci Dumnezeu ne sfințește prin această legătură între schimburile de iubire dintre Dumnezeu și om.
Atât de mult ni s-a dat de la Dumnezeu!
Atât de mult ni s-a dat de la Dumnezeu: ni s-a dat să-L cunoaștem pe El ca Dumnezeu — iar astăzi milioane de oameni sunt lipsiți de acest dar, nu doar pentru că Hristos Dumnezeu nu le-a fost propovăduit, ci și pentru că se face tot ce este cu putință, prin puteri omenești și cu ajutorul forțelor întunericului, pentru a smulge din sufletele oamenilor nu doar cunoașterea lui Dumnezeu, ci și însăși capacitatea de a-L mai putea percepe.
„Trebuie să-L sâcâim pe Domnul şi pe sfinţii Lui”
Toţi fac acelaşi păcat: fac o metanie – două şi aşteaptă să li se dea ceea ce vor, într-o clipă. Iar, dacă nu li se dă după dorinţa lor, încep să cârtească şi hulesc pronia lui Dumnezeu. Şi de aceea nu primesc nimic. Faptul acesta să ţi se dea pe dată înseamnă să-I comanzi lui Dumnezeu. Nu trebuie aşa, ci iată cum: „Doamne, Tu vezi că mie îmi trebuie asta şi asta, că asta şi asta mă împovărează. Ajută-mă şi rânduieşte pentru mine după voia Ta cea sfântă, nu după voia mea!”
Ce să fac, Părinte, ca să găsesc bucuria în viaţă?
Ce să fac, Părinte, ca să găsesc bucuria în viaţă?
Să citeşti Sfânta Scriptură, să mergi la biserică, să ai duhovnic, să te împărtăşeşti – cu alte cuvinte, să fii o bună creştină. Şi aşa vei găsi bucuria pe care o cauţi.
Omul smerit deosebeşte pe îngerul lui Dumnezeu de diavol
Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulceşte chiar şi pe întreg omul din afară şi îl înfrumuseţează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie şi veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăştie tulburare (ceea ce are) sau irită puţin inima, ca să înşele sufletul cu plăcerea trupească, ca şi cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască.
De ce atâta senin?
Clipele de fericire a căror prezenţă o păstrăm vie sunt supuse unei selecţiuni care ne scapă cu totul şi foloseşte criterii ciudate. S-ar crede că ne rămân cele de bucurie intensă, ori legate de însemnate evenimente favorabile. Nu. Supravieţuiesc instantanee lipsite de orice semnificaţie.
După felul cum omul vede pe aproapele, poți socoti măsura harului pe care-l poartă
Fiecare om vede în aproapele său ceea ce a cunoscut în sine însuși, în experiența sa duhovnicească, astfel că legătura omului cu aproapele este o mărturie credincioasă despre treapta cunoașterii de sine pe care a atins-o.
Pr. Emilianos Simonopetritul – Îngrijorarea (neliniștea) e drama omului cea mai profundă
Durerea, neliniștea, teama și zbuciumul sufletesc sunt roadele căderii omului, care au intrat în lume prin iubirea de sine. Acești „vapori” întunecă sufletul și dau naștere la felurite griji. Însă starea firească a omului este bucuria – căci acolo unde este Dumnezeu, este și bucurie. Iar sufletul omului este răsuflarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat sufletul, iar acesta, în chip firesc, tinde spre El. Așadar, neliniștea, frica, durerea – nu sunt firești. Ele nu își au locul firesc în sufletul omului.
Ura, răutatea risipeşte toată plata ostenelii faptelor bune
Nu-i primit la Dumnezeu nici postul nostru, nici rugăciunea, nici metaniile, nici privegherea, nici înfrânarea, nici nevoinţa, dacă nu va fi în inima noastră întâi şi întâi dragostea. Vai şi amar de cel care are ură pe fratele său! Să nu creadă că-i primită vreodată rugăciunea lui. Aţi auzit apostolul Pavel ce spune? Soarele să nu apună întru mânia voastră. Şi dracii nu mănâncă niciodată, postesc, sunt feciorelnici, nu se împreună cu femei, nu dorm niciodată, dar tot draci sunt. Nu le foloseşte nimic că nu stau degeaba, că priveghează, pentru că nu au în ei dragostea lui Dumnezeu.
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi” Duminica a VII-a după Rusalii la Mănăstirea Suruceni
„Miluieşte-mă, Doamne, că spre Tine voi striga toată ziua. Că Tu, Doamne, bun şi blând eşti şi mult-milostiv tuturor celor ce Te cheamă pe Tine.” (Ps. 85, 3-4)
PS Benedict Bistrițeanul: Strigăm după Hristos și ne ținem de El
Atunci când ne aflăm în întuneric, atunci când nu întrezărim nicio luminiță, atunci când nu mai avem niciun fel de orientare și trăim în agonie, suntem foarte atenți la orice zgomot, la orice glas pe care îl auzim în jurul nostru. Și orice cuvânt care vine de mai de aproape sau mai de departe, auzindu-l, ne dă motiv de speranță, ne dă o mică încredere și ne aduce în consecință o posibilă direcție, fie ea și firavă.
Să-I dai Lui poverile tale…
Cea mai mare suferință a omului nu este durerea din trup, ci lipsa de sens, golul din suflet, neputința de a iubi și a fi iubit. Și acest gol nu-l umple nimeni altcineva decât Dumnezeu. Nu-l umple succesul, nu-l umple nici familia, nici realizările. Toate acestea sunt bune, dar dacă sunt fără Hristos, devin poveri, surse de neliniște și îngrijorare.
Suntem chemați să ne rugăm în duh de recunoștință și mulțumire
Maica Domnului ne poate sluji de icoană și model. Într-adevăr ea răspunde Bunei Vestiri aduse de Arhanghel cu rugăciunea: „Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 46-47).
Dumnezeu nu intră cu forța în sufletele noastre
Duhul Sfânt este apa vie care izvorăște din Biserica lui Hristos. Revărsată din belșug în ziua Cincizecimii, această Apă Sfântă a crescut, devenind fluviu. Și nu numai țărmurile sănătoase ale fluviului, dar și Marea Moartă a sufletelor noastre înverzesc și învie la atingerea cu Duhul Sfânt. Apele sărate se fac bune și dulci, fluviul se umple de pești, iar Iisus îi spune lui Petru: „De acum înainte, vei fi pescar de oameni” (Luca 5, 10).