De ce la cele mai multe din rugăciunile noastre, în care cerem lumina, pacea, bucuria, dezlegarea problemelor, Dumnezeu nu ne răspunde? Pentru că nu suntem pregătiți. Cerem fără să ne fi pregătit.
În momentul acela, povestește părintele Teodor, rătăceam precum un hoţ în noapte, neştiind unde să pun capul jos. Desigur, nişte oameni mă ascundeau, însă m-am săturat să trăiesc în felul acesta. Apoi, am auzit vorbindu-se despre vechea mănăstire rusească de la Valaam, care era pe pământ finlandez, nu departe de Sankt Petersburg. Îmi doream mult să merg acolo, să mă închin dinaintea Sfântului Gherman şi a Sfântului Serghie şi să cer cuvânt de folos stareţilor locului. Eram totodată foarte deprimat şi temător. Ştiam că va fi moarte sigură dacă autorităţile mă vor prinde, mai ales la graniţă. Atunci nu va fi izbăvire.
„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.” (Troparul Nașterii Domnului)
Cercetați pe scurt rugăciunile de pocăință, odele, imnele, stihirile acatistelor și paracliselor și veți constata de îndată că sentimentul păcătoșeniei constituie o sfântă îndatorire și o realitate a rugăciunii pentru fiecare creștin ortodox fără excepție. Această cale a fost bătută de către nemuritorii noștri dascăli, Sfinții Părinți, care pururea ne călăuzesc și ne învață.
Mă-ntreb: Oare atunci când ai suspine, e-ntotdeauna întristare? Oare atunci când plângi în tine, nu-ţi vine Dorul şi mai mare? Când te găseşti o clipă singur, oare nu-ţi vine vreo odihnă că poţi lipi de cer privirea şi-apoi să lăcrimezi în tihnă? Oare atunci când vrei tăcere e-ntotdeauna din mândrie? Căci lângă om fiind cu trupul simţi inima în sărăcie. De dragul lor şi de la patimi îţi vine adeseori vorbire. Dar apoi rana grea îţi vine când simţi cum Dorul e-n lipsire.
Am devenit atât de obișnuiți cu Crucea – o considerăm chiar a fi un simplu ornament – încât trecem cu vederea sau uităm prea ușor două aspecte fundamentale în privința ei. Primul, crucea este un scandal: a fost un instrument de tortură, cea mai brutală, groaznică și crudă formă de execuție din Antichitate. Al doilea, datorită acestui scandal, anomalia reprezentată de modul în care o preaslăvim în cântările de la Duminica cinstitei și de viață-făcătoarei Cruci și de la Praznicul Înălțării Crucii – printre cele mai frumoase cântări ale anului liturgic, cu adevărat un delicios praznic de poezie.
„Dumnezeu S-a făcut Om, ca pe om să-l facă dumnezeu“ (Sfântul Atanasie cel Mare)
Oricât de păcătos şi ticăloşit ar fi cineva, mântuirea sufletului său nu e pierdută. Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Darul, mila şi dragostea lui Dumnezeu umblă neîncetat să-l izbăvească şi să-l aducă iarăşi la viaţă.
Adeseori, Părintele Serafim vorbea despre primejdia de a transforma Ortodoxia într-un „stil”, trecând cu vederea îndatoririle creştineşti cele mai obişnuite. În cadrul unei conferinţe, spunea următoarele:
Omul este chemat să se apropie în mod regulat de Paharul Vieții. Cea mai frumoasă și cea mai sfântă invitație: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”, spune preotul, nicidecum „depărtați-vă!”. ÎI luăm pe Hristos Cel Răstignit și Înviat și primim bucuria Cerului încă de aici, deoarece „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”.
Mi s-a pus această întrebare odată la Cluj-Napoca. M-au întrebat: „Cum este mai bine – să ne împărtăşim des sau să ne împărtăşim rar?”. Le-am răspuns: „Nu ştiu. In rugăciunile pe care le citim înainte de Sfânta Impărtăşanie nu se vorbeşte despre împărtăşania deasă sau rară, ci numai despre împărtăşirea cu vrednicie. Aşa că, dacă cineva se împărtăşeşte rar, dar cu vrednicie, face bine. Şi dacă cineva se împărtăşeşte des şi cu vrednicie, face şi mai bine”.
Aşa, Doamne, Cela ce pentru bunăvoirea Ta ne-ai adunat întruolaltă de la marginile lumii, fă-ne a fi cu adevărat întru o frăţie, vieţuind întru o inimă, întru o voie, întru o dragoste, ca un om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru Adam, cel întâiu născut.
Întrebare: Cum se dobândește unitatea într-o obște?
Răspuns: Trebuie să-i avem pe toți frații în inima noastră, niciunul nu trebuie să lipsească, nici cei care poate ne nedreptățesc. Din păcate nu ne lăsăm preschimbați de har, ci ne îndreptățim mereu pe noi înșine și ținem minte răul celorlalți, astfel că nu există nici ieșire, nici biruință.
Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidirea Sa.
Apărătorul cel mare și Doamne, biruitorul morții celei veșnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ție, noi robii Tăi și zidirea Ta. Cel ce ai biruință asupra morții, de moartea păcatelor slobozește-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre! (Acatistul Sfintei Învieri a Domnului)
Am luat act și ne exprimăm îngrijorarea față de decizia Consiliului pentru Prevenirea și Eliminarea Discriminării și Asigurarea Egalității, privind scoaterea crucifixului instalat în holul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova.
Decizia recentă a Consiliului pentru prevenirea și asigurarea egalității este de o absurditate monumentală. Luăm notă.