Primul episod este cel legat de Petru. Cred că vă este foarte cunoscut. Apostolii erau pe barcă. Şi nu ştiau cine este acolo, departe, în zare. Aveau undeva în mintea lor faptul că s-ar putea să fie o fantasmă, o proiecţie a minţii lor, fiindcă nu era lumină puternică, în sensul că era spre dimineaţă.
Mi s-a pus această întrebare odată la Cluj-Napoca. M-au întrebat: „Cum este mai bine – să ne împărtăşim des sau să ne împărtăşim rar?”. Le-am răspuns: „Nu ştiu. In rugăciunile pe care le citim înainte de Sfânta Impărtăşanie nu se vorbeşte despre împărtăşania deasă sau rară, ci numai despre împărtăşirea cu vrednicie. Aşa că, dacă cineva se împărtăşeşte rar, dar cu vrednicie, face bine. Şi dacă cineva se împărtăşeşte des şi cu vrednicie, face şi mai bine”.
Era ajunul Bobotezei anului 2000, când se face Agheasma Mare. În Piliuri, un sat din Epirul de Nord (Albania), preotul coboară din maşina care îl transporta şi se pregăteşte să sfinţească casele. O oră şi un sfert au mers cu maşina pentru a ajunge acolo. Acest sat este ascuns pe nişte munţi frumoşi, însă drumul până acolo este abrupt şi primejdios. Maşina se chinuia să iasă din noroiul făcut de ploaie.
Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlineste-o pe asta, tătucută. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă si găleata e mică. Citeste dimineata Acatistul Maicii Domnului iar seara citeste Paraclisul ei. Crezul – neapărat, măcar o dată pe zi, si Psalmul 50 de două-trei ori pe zi…
Când te cheamă Dumnezeu, nu mai stai pe gânduri, nu ai voie să mai stai pe gânduri, ci le lași pe toate. Domnul vine și ne caută în fiecare loc și mai ales acolo unde muncim, unde ne desfășurăm viață zilnică. Și le spune pe rând, lui Petru și lui Andrei, fratele lui și apoi lui Iacob și apoi lui Ioan fratele lui: Veniți după Mine! E atât de scurt cuvântul pe care Domnul îl adresează și totuși atât de puternic. Nu le da explicățîi, de ce să Îi urmeze Domnului, nu le zice nimica, doar atât: Vă vreau cu Mine! Vreau să îmi urmați Mie!
Am devenit atât de obișnuiți cu Crucea – o considerăm chiar a fi un simplu ornament – încât trecem cu vederea sau uităm prea ușor două aspecte fundamentale în privința ei. Primul, crucea este un scandal: a fost un instrument de tortură, cea mai brutală, groaznică și crudă formă de execuție din Antichitate. Al doilea, datorită acestui scandal, anomalia reprezentată de modul în care o preaslăvim în cântările de la Duminica cinstitei și de viață-făcătoarei Cruci și de la Praznicul Înălțării Crucii – printre cele mai frumoase cântări ale anului liturgic, cu adevărat un delicios praznic de poezie.
Ce este fericirea? Fiecare oră, fiecare cafea de dimineaţă pe care o savurez împreună cu L., două-trei ore de linişte seara. Nici o discuţie „specială”. Totul este limpede şi ,de aceea, atât de bine! Dacă am încerca să definim esenţa acestei fericiri, am face-o în moduri diferite; am putea chiar să ne certăm! Cuvintele mele i s-ar părea nepotrivite şi viceversa. Neînţelegere! Şi fericirea noastră ar păli. Cu cât ne apropiem mai mult de esenţa unui lucru cu atât avem mai puţină nevoie de cuvinte.
Domnul ne-a spus că prin răbdare ne mântuim sufletul. În viața aceasta, după cum vedem, îi lovesc multe necazuri și pe cei dreptcredincioși, și pe cei necredincioși, și pe cei drepți, și pe cei ce păcătuiesc – toți trecem prin suferințe, și acestea sunt un mijloc de a învăța să biruim totul cu pace.
Întunericul, ca urmare a căderii omului, nu duce niciodată la lumină. Lumina risipeşte întunericul, deoarece întunericul e fără ipostas, nu are fiinţă.
Toate lucrurile ţine-le la oarecare distanţă, numai sufletul apropie-l cât mai mult de Dumnezeu.
Când îi îmbărbăta pe cei aflaţi în necazuri, stareţul adesea spunea: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8, 31).
Fiecare lucru să-l începem neapărat chemând în ajutor numele lui Dumnezeu.
Pe drumul vieții sale, omul are de înfruntat zilnic multe și felurite ispite. Aceste ispite, în afară de sugestiile și greutățile cu care vin, de multe ori aduc și căderea în păcate. Este ceva care ne vânează pe toți, fără excepție. Așa e? Și noi, oamenii din Biserică, care ne luptăm și vrem să fim ai Domnului, avem zilnic aproape, clipă de clipă, faptul căderii noastre sau a oricărei căderi. Să nu credem că doar un păcat trupesc sau o crimă, un furt, înseamnă o cădere. De multe ori căderea poate însemna doar un simplu cuvânt sau o privire, o simplă mișcare fizică sau sufletească. Avem în fața noastră căderea.
Desigur, pe lângă gânduri rele, există în noi şi gânduri bune, care ne vin de la Dumnezeu. Cum le putem deosebi pe unele de celelalte? Începătorii vieţii duhovniceşti trebuie să-i întrebe pe părinţii duhovniceşti cu experienţă, îndeosebi pe cei care au dobândit darul deosebirii gândurilor.
– Nu toată lumea are parte în viață această de iubiri extraordinare. E vină noastră? Ține de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?