Te necăjeşti pentru că în fiecare săptămână ai parte de tulburare din pricina discuţiilor şi judecăţilor pe care le auzi în societate cu privire la monahism, pentru că te amesteci în ele şi uneori împărtăşeşti părerea altora. Ce să-i faci? Vinovat nu este monahismul, ci slăbiciunea unora, care văd lumea cu ochi „ageri” şi, băgând de seamă slăbiciunile unora, aruncă cu noroi în tot monahismul.
Rugăciunea poți să o ții în minte și în timpul bolii și al neputințelor și la slujbă. Doar că, din această cauză uneori doare capul, dar ce să-i faci? Străduiește-te să ții cugetul cu Iisus nu doar în minte, ci îndreptându-l oarecum spre piept. Atunci, desigur, pieptul te va durea, dar fără asta nu se poate.
Viața este fericire. Aceste cuvinte pot părea stranii. Cum poți numi fericire această viață, dacă la fiecare pas întâlnim eșecuri, dezamăgiri, amărăciune? Câtă durere suferă oamenii. Viața, spun unii, este muncă și adesea muncă ingrată – de unde să fie dar fericire? Și cu toate acestea, repet, viața este fericire…
Râvna ta nu este cu dreaptă judecată şi obişnuieşti să aştepţi răsplată pentru nevoinţele tale. Greşeşti. Milostivirea lui Dumnezeu se pogoară mai ales acolo unde este smerenie, iar lucrarea simplă nu va primi nicio răsplată. „Vezi smerenia mea şi osteneala mea, şi lasă toate păcatele mele” – grăieşte Prorocul (Psalmul 24, 18).
Domnul ne ajută în dureri şi în ispite. El ne izbăveşte de acestea şi ne dă putere să le purtăm cu uşurinţă, chiar fără să le luăm în seamă. Tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune. Cât de binefăcător lucrează liniştea asupra sufletului!
Crezi cu adevărat că pacea interioară pe care o dorești depinde de locul unde vei alege în cele din urmă să trăiești?
Sunt oameni ce nu se întorc nicicând către Dumnezeu, nu se roagă nicicând. Și dintr-o dată sufletul lor e cuprins de amărăciune, mintea de neliniște și inima de întristare. Și omul simte că, în starea sa pustiitoare, nici o altă făptură omenească nu îl poate ajuta – chiar dacă îl ascultă până la capăt, nu e în stare să-i priceapă durerea.
În scrisoare întrebi de ce atunci când citeşti cărţile Părinteşti inima îţi arde de dorinţa de a propăşi duhovniceşte, iar când auzi că între mireni sunt oameni cu viață duhovnicească te cuprinde o mare tristeţe şi pierzi, cumva, nădejdea de a te îmbunătăţi. Mi se pare că aceasta vine din faptul că te socoți mai prejos de viaţa călugărească, dar mai presus decât mirenii: acesta este un orgoliu subţire şi te nelinişteşte.
