Dacă vrei să scapi de tristeţe, nu-ţi lipi inima de nimic şi de nimeni. Tristeţea provine din ataşamentul de lucrurile văzute.
Tristeţea provine din ataşamentul de lucrurile văzute
Sfinții de la Optina
Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu
Cuviosul Marcu Ascetul, în Cuvântul despre pocăință, spune: adevărata lucrare pentru începători, pentru avansați și pentru desăvârșiți constă în: rugăciune, curățirea gândurilor și răbdarea necazurilor ce îi lovesc. Fără acestea trei, este cu neputință a săvârși celelalte virtuți. Nici rugăciunea însăși, fără curățirea gândurilor și fără răbdarea necazurilor, nu poate fi săvârșită.
Lumea îi prigoneşte pe robii lui Hristos prin ironie şi dispreţ
Astăzi, creştinii nu mai sunt torturaţi în arene, nu mai sunt arşi pe rug, bisericile sunt deschise, în ele se săvârşeşte slujba dumnezeiască, însă are loc un fenomen trist – mulţi oameni, chiar şi fără chinuri, renunţă la Hristos. Lumea îi prigoneşte pe robii lui Hristos prin ironie şi dispreţ, iar ei nu le pot îndura.
A sta fără clintire şi fără cădere este cu neputinţă
Slavă lui Dumnezeu, Care te înţelepţeşte şi-ţi dăruieşte odihnă în recunoaşterea neputinţelor tale, prin care ajungi la smerenie! Având buna dorinţă de a împlini voia lui Dumnezeu, avem nevoie şi de ajutorul Lui; pe lângă asta, nu trebuie să uităm următoarea poruncă dumnezeiască:
În vise nu trebuie să credem şi nu trebuie să ne tulburăm de ele
Când nu ai mult timp pentru a te ruga, mulţumeşte-te cu cât ai, iar Dumnezeu va primi buna îndreptare a voii tale; adu-ţi aminte că simţământul vameşului este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi în rugăciune, şi teme-te să preţuieşti rugăciunea ta: Dumnezeu trebuie să facă asta, nu noi. În vise nu trebuie să credem şi nu trebuie să ne tulburăm de ele: vrăjmaşul face o mulţime de meşteşugiri, numai ca să ne tulbure.
Dacă simţi că te-a cuprins mânia, păstrează tăcerea!
Dacă simţi că te-a cuprins mânia, păstrează tăcerea şi nu spune nimic până când nu ţi se potoleşte inima prin rugăciune neîncetată şi mustrări de conştiinţă.
Multe suferinţe are dreptul şi multe răni are păcătosul
Cine dintre noi nu este întristat? De la cel sărman şi până la cel ce poartă diademă nu găseşti aici pace şi linişte desăvârşită. Şi toate acestea le trimite Domnul fiecăruia la timpul său şi pe măsura trebuinţei lui, pentru ca pe calea întristărilor şi a durerilor să ne ducă în Împărăţia cerului. Prin suferinţe se curăţă păcatele şi oamenii sunt feriţi de păcate şi li se încearcă credinţa.
Crucea ne face părtaşi patimilor lui Hristos
Este cu neputinţă să ne aflăm întotdeauna în aceeaşi stare, ci se cuvine să aşteptăm război dinafară sau dinlăuntrul nostru. Numai să nu dăm pricină prin semeaţă cugetare şi trufie, ci să lucrăm spre dobândirea cugetării celei smerite şi aşa săgeţile vrăjmaşului cu uşurinţă se vor risipi.
Viaţa permanent fericită are urmări nefericite
Dacă soarele va străluci tot timpul, pe câmp totul se va veşteji, de aceea este nevoie de ploaie. Dacă va ploua tot timpul, totul va fi la pământ, de aceea este nevoie de vânt. Iar dacă vântul nu va fi de ajuns, este nevoie şi de furtună, ca să alunge toţi norii. Toate acestea omului îi sunt de folos la vremea lor, pentru că este schimbător.
Conştiinţa omului e asemenea unui ceas deşteptător
Ce se dobândeşte cu trudă este şi folositor. Cel care este întrebat nu trebuie să vorbească mult, ci doar să răspundă celui care întreabă, pentru ca binele să fie făcut prin voinţă liberă.
Dacă vezi greşeala aproapelui şi ai vrea să o îndrepţi şi dacă ea îţi alungă pacea ta sufletească şi te supără, atunci şi tu vei greşi, prin urmare nu vei îndrepta greşeala cu greşeală – ea se îndreaptă prin blândeţe.
E adevărat că aici sunt ispite mai mari, dar vine şi ajutor mare de la Dumnezeu
„Ridică-ţi ochii tăi în jur, Sioane, şi vezi că vin spre tine de la apus şi din miazănoapte, şi dinspre mare şi de la răsărit copiii tăi”. Iată cum se poate spune acum: Din diferite locuri aţi sosit aici în căutarea lui Hristos voi, copiii mei. Să vă răsplătească Dumnezeu pentru aceasta şi să dea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în inimile voastre.
Intrând în mănăstire, avem o singură năzuinţă – mântuirea sufletului
Acea greşită concepţie despre mănăstirile de femei, pe care o împărtăşeai şi tu, este o cugetare lumească. Oamenii nu înţeleg că trebuie să existe o chemare dumnezeiască la această viaţă, chemare fără de care omul nu poate părăsi prin propriile puteri lumea cu plăcerile ei atrăgătoare şi amăgitoare, chiar dacă acestea sunt amestecate adeseori cu necazuri şi cu dureri.
Simţirea prezenţei lui Dumnezeu
Prin îndepărtarea de lume şi eliberarea de toate întâlnirile simţite, care atrag mintea şi gândirea, toată lucrarea duhovnicească devine mai vie, mai dulce, pentru că mintea, eliberându-se de toate pricinile de împrăştiere, începe să se concentreze în sine şi, prin aceasta, începe a simţi prezenţa lui Dumnezeu; frica şi iubirea evlavioasă devin mai sensibile şi simţitoare şi simţurile omului lăuntric înalt devin mai ascultătoare, adică mintea.
Nu daţi vrăjmaşului vostru această bucurie, căci el nu iubeşte nimic mai mult ca tulburarea păcii în familie
Chiar dacă nu am avut onoarea să vă cunosc personal, am auzit multe de la bieţii dumneavoastră consăteni despre cât de exemplară era viaţa familiei din care faceţi parte câtă vreme trăia tatăl dumneavoastră, şi ce duşmănie îngrozitoare vă desparte acum, încât mă văd nevoit să vă scriu, implorându-vă să vă veniţi în fire. Sunteţi fraţi! Încetaţi certurile, insultele şi acuzaţiile reciproce fără sfârşit! Nu daţi vrăjmaşului vostru această bucurie, căci el nu iubeşte nimic mai mult ca tulburarea păcii în familie.
Împlinirea poruncilor aduce oamenilor cea mai înaltă fericire
Viața este fericire. Aceste cuvinte pot părea stranii. Cum poți numi fericire această viață, dacă la fiecare pas întâlnim eșecuri, dezamăgiri, amărăciune? Câtă durere suferă oamenii. Viața, spun unii, este muncă și adesea muncă ingrată – de unde să fie dar fericire? Și cu toate acestea, repet, viața este fericire…
Dumnezeu este atât de milostiv, că poate să-i cheme şi pe cei neputincioşi la pocăinţă
Te necăjeşti pentru că în fiecare săptămână ai parte de tulburare din pricina discuţiilor şi judecăţilor pe care le auzi în societate cu privire la monahism, pentru că te amesteci în ele şi uneori împărtăşeşti părerea altora. Ce să-i faci? Vinovat nu este monahismul, ci slăbiciunea unora, care văd lumea cu ochi „ageri” şi, băgând de seamă slăbiciunile unora, aruncă cu noroi în tot monahismul.
Învaţă-te mai mult să taci!
Ce putem face? Aşa a orânduit Domnul, ca viaţa noastră vremelnică să nu treacă fără necazuri, precum s-a spus: nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeţi. Dar mai uimitor decât toate este faptul că nici un om sfânt, oricât de sfânt şi desăvârşit ar fi fost el, nu şi-a petrecut viaţa fără să fi îndurat ceva, şi aceasta pentru ca omul să nu se înalţe pe sine. Şi dacă sfinţii au îndurat, noi cu atât mai mult trebuie să îndurăm!