Sunt oameni ce nu se întorc nicicând către Dumnezeu, nu se roagă nicicând. Și dintr-o dată sufletul lor e cuprins de amărăciune, mintea de neliniște și inima de întristare. Și omul simte că, în starea sa pustiitoare, nici o altă făptură omenească nu îl poate ajuta – chiar dacă îl ascultă până la capăt, nu e în stare să-i priceapă durerea.
Ar fi greu să trăim pe pământ dacă n-ar exista nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă… Dar deasupra noastră este însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea însăşi… De ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, să presupunem şi să pricepem… Cu cât e mai complicat şi mai greu să trăim, cu atât mai puţin trebuie să facem aceste lucruri…
Îmi descrii războiul puternic care te luptă de jumătate de an și ești nedumerită pentru ce ți-a fost îngăduit. Mă întrebi dacă nu cumva L-ai mâniat și acum pe Dumnezeu cu ceva, dacă nu cumva ai făcut vreun păcat de moarte? Chiar dacă n-ai păcătuit, trebuie să mai rabzi și pentru păcatele mai vechi. Sfânta Maria Egipteanca a luptat 17 ani cu patimile în pustie ca și cu niște fiare.
Dorința voastră de a ști despre mine dacă mă îngrijorez, n-o pot satisface întru totul printr-un simplu răspuns: voi spune doar că în exterior nu se vădește prin nimic, iar înăuntru, chiar dacă se întâmplă ceva tainic, nu am cunoștință de aceasta, ci doar siguranța că nimic nu mi se poate întâmpla fără îngăduința lui Dumnezeu.
În scrisoare întrebi de ce atunci când citeşti cărţile Părinteşti inima îţi arde de dorinţa de a propăşi duhovniceşte, iar când auzi că între mireni sunt oameni cu viață duhovnicească te cuprinde o mare tristeţe şi pierzi, cumva, nădejdea de a te îmbunătăţi. Mi se pare că aceasta vine din faptul că te socoți mai prejos de viaţa călugărească, dar mai presus decât mirenii: acesta este un orgoliu subţire şi te nelinişteşte.
Ar fi greu să trăim pe pământ dacă n-ar exista nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă… Dar deasupra noastră este însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea însăşi… De ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, să presupunem şi să pricepem…
Hristos să fie în mijlocul nostru, dragă mamă!
Pe vrăjmaşul şi gândurile rele care îţi provoacă ispite, să îi alungi cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Rugăciunea aceasta poate fi săvârşită în timpul oricărei îndeletniciri.
Este cu neputinţă să ne aflăm întotdeauna în aceeaşi stare, ci se cuvine să aşteptăm război dinafară sau dinlăuntrul nostru. Numai să nu dăm pricină prin semeaţă cugetare şi trufie, ci să lucrăm spre dobândirea cugetării celei smerite şi aşa săgeţile vrăjmaşului cu uşurinţă se vor risipi.
Soră întru Domnul, preaevlavioasă E.! În gramada de scrisori, după o absenţă de două luni, de la Optina, am primit-o şi pe a ta. M-am tot grăbit cu răspunsul, dar abia acum reuşesc să scriu.
Ar fi fost greu de trăit pe pământ dacă n-ar fi existat cineva care să ne ajute să ne descurcăm în viață… Pentru că deasupra noastră e Însuși Dumnezeu Atotțiitorul, Dragostea Însăși. (…) Încrede-te în voia lui Dumnezeu și El nu te va rușina. Încrede-te nu prin cuvinte, ci prin fapte. (…)
În scrisoare întrebi de ce atunci când citeşti cărţile Părinteşti inima îţi arde de dorinţa de a propăşi duhovniceşte, iar când auzi că între mireni sunt oameni cu viață duhovnicească te cuprinde o mare tristeţe şi pierzi, cumva, nădejdea de a te îmbunătăţi. Mi se pare că aceasta vine din faptul că te socoți mai prejos de viaţa călugărească, dar mai presus decât mirenii: acesta este un orgoliu subţire şi te nelinişteşte.
Avva Isaac spune că, atunci când omul se smerește din suflet, el este înfășurat de harul lui Dumnezeu.
Slavă lui Dumnezeu, Care te înţelepţeşte şi-ţi dăruieşte odihnă în recunoaşterea neputinţelor tale, prin care ajungi la smerenie! Având buna dorinţă de a împlini voia lui Dumnezeu, avem nevoie şi de ajutorul Lui; pe lângă asta, nu trebuie să uităm următoarea poruncă dumnezeiască:
“Ziua Învierii, să ne luminăm popoare. Paștile Domnului, Paștile. Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă.
Va putea găsi cineva ceva mai înălţător şi mai veselitor decât cântarea aceasta? Va putea găsi cineva, undeva, expresia unei mai mari bucurii?
Imi scrie odată un intelectual care se frământa cu mintea: „Îmi este foarte greu. Aparent, toate sunt bune, treburile merg bine, familia este fericită, soția este bună. Dar nenorocirea este că nu am cui să deschid sufletul la ceea ce tânjesc eu, soția nu se pricepe, iar copiii sunt încă mici. Ce să fac? Cum să mă eliberez de urât și de durere?”.
Din scrisorile tale se vede că te-ai dăruit neîncrederii într-atât, încât spui că nimeni nu poate să te convingă. Aceasta nu e bine. Spui că nu trebuie ca cineva să te facă să-ți schimbi convingerea. Aceasta înseamnă că ești foarte încrezătoare în neputința de a greși și convingerilor tale și a concluziilor pe care le tragi. Dar aceasta este o trăsătură rea, este simptomul mândriei.