
Postul Adormirii Maicii Domnului este stabilit de Biserică pentru reamintirea virtuților Sfintei Fecioare Maria și a postului cu care ea însăși s-a pregătit, după tradiție, pentru trecerea la cele veșnice.


Postul Adormirii Maicii Domnului este stabilit de Biserică pentru reamintirea virtuților Sfintei Fecioare Maria și a postului cu care ea însăși s-a pregătit, după tradiție, pentru trecerea la cele veșnice.

Cuvintele Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? nu sunt cuvinte ușor de înțeles. Cum poate Dumnezeu-Tatăl să-Și părăsească Fiul? Iisus Însuși a spus: Tatăl iubește pe Fiul și toate le-a dat în mâna Lui… Eu și Tatăl una suntem… Cum poate Fiul să se simtă părăsit de Dumnezeu-Tatăl? Și totuși, aceste cuvinte nu sunt o simplă metaforă, nu e numai un verset dintr-un psalm (Ps. 21, 1), ci ele exprimă o realitate. Care realitate? Doar o suferință fizică? Nu, mult mai mult decât atât. Este un sentiment cumplit al abandonului.

Într-o zi, în Vinerea Mare, mă aflam la slujbă. Biserica era plină de lume. Ce-am pățit! Citeam Evanghelia și, când am ajuns la „Eli, Eli, lama sabahtani?” adică: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 24, 46), n-am putut să mai sfârșesc. N-am mai spus „pentru ce M-ai părăsit?” Am fost cuprins de o cutremurare sfântă. Mi s-a tăiat glasul. Dinaintea mea aveam întreaga scenă tragică. Am văzut fața aceea. Am auzit acel glas. Îl vedeam pe Hristos foarte viu.

Numai acela care, plin de mângâiere, ştie că de la Dumnezeu a venit şi că la Dumnezeu se duce, numai acela are putere să se dezbrace pe sine de sine. Acela se poatedezbrăca de orice mândrie, de orice pretenţie, de orice interes, de orice laudă şi chiar deorice merite. Acela se poate dezbrăca de hainele lui, pentru a le da celui mai dezbrăcat cael. Se poate lipsi de pâinea lui, spre a-i potoli foamea semenului său mai flămând ca el. Se poate lipsi de dreptul său, în folosul altuia mai lipsit ca el (1 Corinteni 10, 33).

Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte… E noapte totdeauna când gândul diavolesc biruieşte în vreun fel un suflet de ucenic credincios. Este o întunecare a minţii totdeauna când păcatul pune stăpânire pe o inimă, iar diavolul reuşeşte să o smulgă din părtăşia frăţească, făcând-o o unealtă de vânzare. E noapte totdeauna când frăţietatea se dezbină, când ucenicii se despart, când legământul dintâi este călcat, când mânia şi ura împing omul la răzbunare.

Cu harul, ajutorul şi mila preabunului, preamilostivului, preaîndurătorului şi preaînţeleptului Dumnezeu ne apropiem de sfârşitul Sfântului Post Mare, folositor pentru suflet, care este o perioadă de nevoinţe ascetice voluntare, post şi rugăciune, cucernicie şi evlavie.

-Gheronda, de ce în Săptămâna Mare pot să postesc trei zile, în timp ce în restul anului îmi vine greu să mă înfrânez?

„Ghid duhovnicesc al Săptămânii Mari. Explicația fiecărei zile” – Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Ne aflăm în ultimele ceasuri ale vieţii lui Iisus pe pământ, în mica cetate a Betaniei, care se afla la poalele răsăritene ale faimosului munte al Măslinilor. Era la o depărtare de aproximativ doi kilometri şi jumătate de Ierusalim. Stăpânul unei case din Betania era fariseul Simon, tată a trei copii: Lazăr, Marta şi Maria. Casa lor era vizitată din când în când de Iisus, care se împrietenise cu Lazăr. Fusese găzduit şi bine-primit acolo şi într-un fel o mustrase pe sărmana Marta pentru multele ei griji şi lăudase ascultarea şi iubirea Mariei.

În rezumat, aceasta înseamnă că se deschide Săptămâna Pătimirilor Mântuitorului în care toate cele ale noastre încetează, concentrându-ne exclusiv pe zilele de foc ale lui Hristos, pe toate semnele și cuvintele pe care le spune și le face din dragoste pentru noi. Sunt cuvinte și gesturi esențiale, care concentrează în ele miezul lucrării lui Hristos de prefacere și înnoire a lumii. Așadar, important este să fim în jurul Lui, zi și noapte, punând în paranteză preocupările de noi și cele ale noastre, ca să nu pierdem nimic din gesturile, cuvintele sau tăcerile Lui de Taină.

Săptămâna a șasea din post este plină de evenimente și de mare densitate duhovnicească. În treacăt, ea ne aduce aminte de tradiția pustnicească a primelor veacuri creștine, pomenită în viața Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfârșitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obște de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine și împreună-prăznuirea Sfintelor Paști. „Veniți cei de prin pustii, de prin munți și de prin peșteri, adunați-vă împreună cu noi, ținând, ca să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul, că vine să mântuiască sufletele noastre” (Vineri, tripesniț).

Au trecut cele patruzeci de zile mult folositoare sufletului nostru şi ne aflăm acum în pragul Sfintei şi Marii Săptămâni, în care vom sărbători Pătimirile Domnului nostru, faptul că a biruit moartea prin moartea Sa.

Ni se cere să-L urmăm pe Hristos până la moarte, iar atunci când gustăm o anumită moarte pentru poruncile Lui, primim har ce umple toate, înnoindu-ne întreaga viață.

Postul este un prilej privilegiat de înnoire lăuntrică și de sporire duhovnicească și un post bine împlinit aduce după sine o rodire bogată și bineplăcută.

De ce atâta lume nu ţine post?, vă întrebaţi. Fiindcă nu cunoaşte roadele postului. Instituţiile sanitare din ţara noastră ar trebui să prescrie postul la fel cum o face Biserica Ortodoxă, deoarece roadele postului sunt mari şi minunate nu numai din punctul de vedere duhovnicesc, ci şi din cel trupesc.

În această a doua Duminică a Postului Mare facem pomenirea Sfântului Grigorie Palama, iar sărbătoarea de astăzi este în mare măsură o continuare a ultimei săptămâni, o a doua sărbătorire a Ortodoxiei.

Să nu credeți că suntem prima generație prinsă în menghina războaielor la vremea postirii. Dacă privim nu foarte departe, în generația bunicilor celor ce așteptăm să ne împlinim, la vremea potrivită, bunicia, știm de la acești oameni stinși acum de ceva ani, că războiul înseamnă foame și postire voluntară deopotrivă. Că efortul supraviețuirii înseamnă deseori renunțarea la binele aparent pentru binele permanent care vindecă, vindecă durerea și întristarea.