– Părinţii, în războiul aceasta cu gândurile, spun să le închinăm Mântuitorului, să le „legăm” cu Rugăciunea lui Iisus…
– Îmi vine acum în minte o secvenţă din Pateric, dură de tot. Ispita cea mai mare este gândul care-ţi vine în faţa evidenţelor. Și cu gândul acela se luptă Părinţii. Deci ai în faţa ta săvârşirea păcatului, şi Părinţii se luptă să nu primească gândul care aduce cu sine judecata fratelui. De exemplu, la un Avvă bătrân, pustnic, veneau din când în când să-l cerceteze un pustnic mai tânăr şi o fecioară. Și a doua sau a treia oară s-au nimerit să ajungă împreună, să se întâlnească acolo şi, apucându-i noaptea, să rămână peste noapte la Avva, care avea o singură chilie. Şi Avva îi culcă unul într-o parte a lui şi celălalt în cealaltă parte a lui. Şi, peste noapte, satana îl ispiteşte pe frate şi cade cu sora – în chilia pustnicului, dacă vă puteţi închipui! Dimineaţa, Bătrânul – nici o reacţie. Îi conduce ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, şi cei doi pleacă, şi încet, încet, sunt copleşiţi de remuşcări şi se întorc la Părintele şi mărturisesc: „Părinte, iată, satana ne-a biruit şi-am căzut”. Erau intrigaţi de faptul că n-a reacţionat în nici un fel! Zice fratele: „N-ai simţit nimic?”. „Am simţit”, zice Părintele. Şi unde era gândul? – apropo de gând şi cum lupţi la gând, iată, în faţa unor evidenţe, nu în faţa unor părelnicii: „Mi-am dus gândul la crucea lui Hristos şi n-am mai avut nici un fel de ispită, nici de judecată, nici de reacţie, de nici un fel”. Am avea tendinţa să-l judecăm. Rezultatul, care a fost? Cei doi s-au despărţit şi s-au izbăvit, că a luat-o unul într-o parte şi unul într-o parte, pătrunși de duhul adevăratei pocăințe. Aşa ne scrie apoftegma respectivă din Pateric.
Asta-i o luptă: să-ţi duci gândul la Hristos. Asta este o mare biruinţă, dar trebuie să ai un exerciţiu, să te poţi dezlipi. O mai facem şi noi uneori.
Noi, slavă Domnului!, trăim o epocă în care, aşa, prin mila lui Dumnezeu, pomenirea numelui Mântuitorului Hristos e aproape la îndemâna oricui. E foarte răspândită această rugăciune scurtă, isihastă – dar, de fapt, rugăciunea asta nu o facem noi ca marii isihaşti, o facem cum putem, când ne vine la îndemână. Multă lume are metanierul pe mână, care ne aduce aminte, şi-l mai rotim, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Când suntem în ispită, când suntem cuceriţi de un gând ruşinos, alergăm la rugăciune. Ia, să nu vorbim numai de ceilalți, să vă spun eu de preoţi? Vă spun eu din lupta mea preoţească, dacă vreţi. Suntem la sfântul altar şi suntem oameni, iată, care nu suntem curăţiţi, că dacă am fi curăţiţi n-am avea probleme. Ne mai biruie câte un gând urât în timpul Dumnezeieștii Liturghii – nu în timpul Dumnezeieştii Liturghii, ci în cele mai sfinte momente ale Dumnezeieştii Liturghii. Ce face preotul atunci? Şi eu, învăţând de la Părinţi – nu mai ai timp să mai rosteşti „Doamne Iisuse Hristoase…”, că-ţi vine gândul, şi atunci chemi în grabă numele lui Hristos: „Iisuse, Iisuse, Iisuse!”, şi gata, se duce gândul! La modul foarte concret, la modul foarte concret…
Lucrurile sunt la îndemâna oamenilor, dar măcar să fim noi în stare de luptă – eu asta nu ştiu, am o îndoială că suntem în stare de luptă. La nivelul gândului, aici ar fi bine să fim, aici să ne luptăm.
Extras din conferința susținută de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman