– Cum să-mi aduc vrerea spre cele bune şi să stărui mai mult în cele bune?
Putem să iubim, dacă vrem!
Pr. Constantin Coman
„Doamne, eu şi cu Tine, Tu și cu mine”
Eu vă spun ce conştientizez a fi din ce în ce mai esenţial, din experienţa mea de viaţă, atât cât a fost, așa cum e. Trebuie punctat, trebuie accentuat foarte mult ceea ce numim caracterul personal al relaţiei cu Dumnezeu. Eu cu Dumnezeu, Dumnezeu şi eu.
Investiți în Dumnezeu…
R. Rădulescu: Părinte profesor, o altă pildă despre relația omului cu ceea ce posedă el, Pilda bogatului nemilostiv, așa este numită în Scriptură. O auzim astăzi la Evanghelia din cadrul Sfintei Liturghii. Ogoarele unui om au rodit mai mult decât în alți ani, încât a trebuit să-și mărească hambarele sale, și chiar să-și construiască altele noi. Mântuitorul Hristos spune că a apelat la o soluție nebunească. Vă întreb de ce o apreciază în felul acesta Mântuitorul Hristos, de ce-i spune: „nebune”?
Cel mai urât lucru în faţa lui Dumnezeu este îndreptăţirea de sine
Cel mai urât lucru în faţa lui Dumnezeu este îndreptăţirea de sine. Şi cel mai mic lucru pe care-l faci, dacă-l agoniseşti pentru a te îndreptăţi, ai pierdut. De aceea starea de pocăinţă este atât de frumoasă.
Iubirea de vrăjmaşi sau Chemarea la asemănarea cu Dumnezeu
R. Rădulescu: Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi astăzi, Iisus Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem, foarte ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim ucenici ai Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi. Este aceasta o propunere sau o chemare la un lucru care nu ţine de natura omului? Cum să interpretăm această poruncă a lui Hristos, această chemare a Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte greu de împlinit! Este aproape utopic!
Chemarea lui Dumnezeu și răspunsul oamenilor
– R. Rădulescu: Părinte Constantin Coman, două corăbii pline cu peşti pe un lac care fusese, să zicem aşa, sterp, înainte cu câteva ore. Două corăbii pline cu peşte, în faţa cărora omul pescar reacţionează, aş spune eu, aparent straniu! În loc să fie captivat de abundenţa peştelui, Îl roagă pe Cel prin care îi vine abundenţa, adică pe Iisus, să plece de la el. În loc să-L ţină mai mult, ca pe un loz câştigător, el Îl alungă. De ce reacţionează Petru astfel, pentru că despre el este vorba, despre Simon pescarul. Cum să înţelegem reacţia lui Petru?
Singurul lucru care rămâne de făcut este ca omul să primească dragostea lui Dumnezeu şi să-I răspundă!
Va cădea vălul de pe ochii noştri, de pe minte şi mai ales de pe inima noastră şi vom înţelege desăvârşit ceea ce ar fi trebuit să facem sau mai ales ceea ce ar fi trebuit să fim. Va fi o judecată fiinţială, ontologică. Să ne închipuim dezamăgirea, ruşinea, tristeţea, frica ce ne vor cuprinde constatând amăgirea, rătăcirea, în care am trăit.
Multe lucruri sunt imposibile în limitele umanului. Dar noi avem şansa fantastică de a apela la ajutorul lui Dumnezeu…
“(…) Mintea omului care nu este hotărât să se îndrepte spre Dumnezeu, nu va fi determinată nici de minuni să o facă. Va fi determinată de minuni dumnezeieşti discrete, care se petrec în sufletul său. Sunt mişcări tainice în sufletul omului pe care nici el singur nu le percepe. Pentru rugăciunile cuiva, ale părinţilor, ale prietenilor, ale preoţilor sau călugărilor, pentru sufletul curat al cuiva, Dumnezeu poate săvârşi astfel de mişcări în fiinţa omului. Se trezeşte omul cu o altă atitudine, cu o altă înţelegere a lucrurilor, mult mai dispus pentru lumea aceasta a lui Dumnezeu, şi nu ştie de unde.
Păcatul este un eşec exitenţial
Este o legătură imediată şi strânsă între păcat şi suferinţă, iar Evanghelia de astăzi ne arată tocmai acest lucru. Putem înţelege această legătură numai în condiţiile în care înţelegem faptul că începutul şi suportul existenţei omeneşti este unul duhovnicesc, sufletesc; că materia din noi, biologia noastră, fizicul nostru exprimă o realitate, o existenţă spirituală sau duhovnicească, în condiţiile în care înţelegem că noi existăm la nivel sufletesc şi ne exprimăm la nivel trupesc, dacă vreţi.
“Doamne, sunt nevrednic! Dar râvnesc”
– Părinte, care gând este mai drept: cel în care nu mă simt vrednic de Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau dorinţa inimii de a mă curăţi Hristos de patimi?
„Unde nu este luptă cu gândul, omul e deja cucerit de faptă”
Apoi un alt aspect este acela că noi suntem atât de copleşiţi de gânduri, încât n-avem nici capacitatea să le recenzăm, să le consemnăm. Îmi vine în minte acum o scenă din Pateric, cu un Părinte care, de altfel, în obşte părea a fi un pic nebun (cum se făceau unii dintre ei, nebuni pentru Hristos), şi râdea aşa, „ca prostul”, cum zicem noi astăzi, şi Părinţii îl socoteau ca atare, chiar dacă erau pustnici împreună cu dânsul.
Avuţia este cea mai mare piedică în calea omului spre Dumnezeu. De orice natură ar fi această avuţie
– Pr. Coman: Am mai spus acest lucru. Avuţia este cea mai mare piedică în calea omului spre Dumnezeu. De orice natură ar fi această avuţie.
„Uite, am înțeles, nu poţi. Dar vrei?”
– În lupta cu gândurile, Biserica ne pune la dispoziție nişte mijloace harice. Avem mărturisirea gândurilor la duhovnic, şi chiar la cel de lângă tine, mai este Sfânta Împărtăşanie și, desigur, este rugăciunea. Aș vrea să discutăm puţin despre rolul acestora în păzirea minţii…
Să te deschizi bunului Dumnezeu şi ceri să-ţi dea putere să iubeşti!
Cum să-mi aduc vrerea spre cele bune şi să stărui mai mult în cele bune?
Foamea este cel mai bun dascăl al rugăciunii
Plasăm postul în spaţiul relaţiei noastre cu Dumnezeu, în spaţiul raportării noastre la Bunul Dumnezeu. Aş insista pe acest aspect, pentru că nu numai în ceea ce priveşte postul, dar şi în ceea ce priveşte viaţa noastră, ansamblul vieţii noastre liturgice bisericeşti şi creştineşti, trebuie să ne adâncim cu multa voinţă în conştientizarea raportării noastre personale la Dumnezeu. Eu şi bunul Dumnezeu.
În lumea antică, moartea era percepută cu mai multă pătrundere decât astăzi
În lumea antică, moartea era percepută cu mai multă pătrundere decât astăzi. Lumea nu se împăca deloc cu realitatea morții, nu o putea accepta ca pe ceva firesc. De aceea căuta răspunsuri și soluții, căi de a o evita, depăși sau birui.
În vremea noastră, nu pare a mai exista o astfel de preocupare. Am putea spune chiar că lumea este mai împăcată cu moartea. Se moare foarte mult în jurul nostru, iar noi suntem spectatori.
Pâinea este și dragoste, nu este numai pâine
Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau dorește cu tot dinadinsul să se emancipeze de sub tutela Lui, invocând fel de fel de justificări, este și acela că, acceptându-L, trebuie să recunoască, deopotrivă, că toate îi vin de la Dumnezeu, că-I datorează totul, începând cu viața însăși și terminând cu pâinea cea de toate zilele. Și dacă-i datorează totul, trebuie să-I fie veșnic recunoscător, să-I rămână veșnic dator! Cu ce ar putea omul să plătească darul unic și minunat al vieții?!