R. Rădulescu: Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi astăzi, Iisus Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem, foarte ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim ucenici ai Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi. Este aceasta o propunere sau o chemare la un lucru care nu ţine de natura omului? Cum să interpretăm această poruncă a lui Hristos, această chemare a Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte greu de împlinit! Este aproape utopic!
– R. Rădulescu: Părinte Constantin Coman, două corăbii pline cu peşti pe un lac care fusese, să zicem aşa, sterp, înainte cu câteva ore. Două corăbii pline cu peşte, în faţa cărora omul pescar reacţionează, aş spune eu, aparent straniu! În loc să fie captivat de abundenţa peştelui, Îl roagă pe Cel prin care îi vine abundenţa, adică pe Iisus, să plece de la el. În loc să-L ţină mai mult, ca pe un loz câştigător, el Îl alungă. De ce reacţionează Petru astfel, pentru că despre el este vorba, despre Simon pescarul. Cum să înţelegem reacţia lui Petru?
Rădulescu: Ce complică viaţa sufletească a unui om?
Pr. Coman: Omul se încurcă foarte mult când, amăgindu-se, încearcă să rezolve singur, numai cu propriile sale forţe, gânduri şi judecăţi, problemele cu care se confruntă.
Suntem cu toţii, mai mult sau mai puţin, victime ale unei perspective dominant exterioare a lucrurilor, materialiste, aș spune. Am căzut aproape toți – şi credincioşi, şi cler, şi popor, şi ortodocşi, şi neortodocşi – am căzut sub această presiune şi nu mai dăm importanţă la ceea ce este înlăuntru, nevăzut, la ceea ce nu prinde cheag, gest, act, atitudine materială.
R. Rădulescu: Părinte profesor, vreau să vă mai întreb ceva. 10.000 de talanţi faţă de 100 de dinari, m-am uitat într-o arheologie biblică, este o diferenţă enormă. Nu ştiu dacă am calculat bine, dar este vorba despre un raport de 1 la 75000, aproximativ. Este ca şi cum mi se iartă o datorie de 750 de lei şi eu nu pot ierta o datorie de 1 ban, cred că aşa este. Lucrurile, desigur, sunt puse într-o parabolă, dar se poate întâmpla lucrul acesta? Dumnezeu exagerează oarecum ca să ne facă să înţelegem ce?
“(…) Mintea omului care nu este hotărât să se îndrepte spre Dumnezeu, nu va fi determinată nici de minuni să o facă. Va fi determinată de minuni dumnezeieşti discrete, care se petrec în sufletul său. Sunt mişcări tainice în sufletul omului pe care nici el singur nu le percepe. Pentru rugăciunile cuiva, ale părinţilor, ale prietenilor, ale preoţilor sau călugărilor, pentru sufletul curat al cuiva, Dumnezeu poate săvârşi astfel de mişcări în fiinţa omului. Se trezeşte omul cu o altă atitudine, cu o altă înţelegere a lucrurilor, mult mai dispus pentru lumea aceasta a lui Dumnezeu, şi nu ştie de unde.
– Cum priveşte Dumnezeu o persoană care, în timpul spovedaniei, nu are aceeaşi stare de pocăinţă ca înainte de spovedit? Adică merge mult mai uşurat, chiar îndreptăţindu-se pe sine.
– Părinte, ce să fac dacă am căzut în cea mai adâncă stare de împotrivire de mai bine de un an? Totul în viaţa mea se desfăşoară sub o păcătoşenie din care nu mai pot reveni.
R. Rădulescu: […] Aţi constatat dacă există o diferenţă intre religiozitatea femeii şi religiozitatea bărbatului, intre manifestarea sentimentelor religioase la cele două genuri? Ştim că există, intre femei şi bărbaţi, o diferenţiere. Aici se vede aceasta diferenţă?
Suntem cu toţii, mai mult sau mai puţin, victime ale unei perspective dominant exterioare a lucrurilor, materialiste, aș spune. Am căzut aproape toți – şi credincioşi, şi cler, şi popor, şi ortodocşi, şi neortodocşi – am căzut sub această presiune şi nu mai dăm importanţă la ceea ce este înlăuntru, nevăzut, la ceea ce nu prinde cheag, gest, act, atitudine materială.
Cine judecă pe celălalt să ia aminte că nici n-a auzit de pocăinţă. Sau, dacă a auzit, nu l-a atins de niciun fel. Pentru că pocăinţa înseamnă vederea propriilor tale păcate, iar judecata celuilalt este o unealtă a diavolului atât de puternică încât te împiedică, prin ea, să-ţi vezi propriile păcate. Căci, ce facem noi când îi judecăm pe ceilalţi? Tocmai ascunderea propriilor noastre neputinţe.
Rădulescu: Ce complică viața sufletească a unui om?
Nu poate înțelege și nici practica iertarea cel stăpânit de îndreptățirea de sine. Acela va fi permanent blocat în argumentele care-i justifică atitudinea sa față de ceilalți.
Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau dorește cu tot dinadinsul să se emancipeze de sub tutela Lui, invocând fel de fel de justificări, este și acela că, acceptându-L, trebuie să recunoască, deopotrivă, că toate îi vin de la Dumnezeu, că-I datorează totul, începând cu viața însăși și terminând cu pâinea cea de toate zilele. Și dacă-i datorează totul, trebuie să-I fie veșnic recunoscător, să-I rămână veșnic dator! Cu ce ar putea omul să plătească darul unic și minunat al vieții?!
– Cum să-mi aduc vrerea spre cele bune şi să stărui mai mult în cele bune?