Atâta timp cât omul se află sub presiunea unei inerții negative, strădania lui de întoarcere – măcar la nivelul minții, prin recunoașterea că merge pe un drum greșit – rămâne un exercițiu permanent. Din experiența celor care trăiesc lucrarea pocăinței și, într-o anumită măsură, și din experiența celor ce încearcă să răspundă chemării la pocăință, aflăm că pocăința nu este un moment trecător, ci o stare continuă a inimii.
R. Rădulescu: Părinte profesor, o altă pildă despre relația omului cu ceea ce posedă el, Pilda bogatului nemilostiv, așa este numită în Scriptură. O auzim astăzi la Evanghelia din cadrul Sfintei Liturghii. Ogoarele unui om au rodit mai mult decât în alți ani, încât a trebuit să-și mărească hambarele sale, și chiar să-și construiască altele noi. Mântuitorul Hristos spune că a apelat la o soluție nebunească. Vă întreb de ce o apreciază în felul acesta Mântuitorul Hristos, de ce-i spune: „nebune”?
R. Rădulescu: Părinte profesor, cine este aproapele meu? Este o întrebare la care Mântuitorul Hristos răspunde printr-o pildă, redând o întâmplare ipotetică sau poate chiar reală. Concluzia acestei întâmplări o trage chiar întrebătorul. Astăzi, în jurul nostru este multă suferință. Vedem și luăm contact cu suferința și noi, în mod real, lângă noi, dar și prin mass-media. Mijloacele de comunicare ne dau tot felul de situații în care oamenii suferă din diferite motive, iar cea mai la îndemână reacție a noastră este compasiunea. Este suficient acest tip de reacție, pentru noi cei de astăzi?
– R. Rădulescu: Părinte Constantin Coman, două corăbii pline cu peşti pe un lac care fusese, să zicem aşa, sterp, înainte cu câteva ore. Două corăbii pline cu peşte, în faţa cărora omul pescar reacţionează, aş spune eu, aparent straniu! În loc să fie captivat de abundenţa peştelui, Îl roagă pe Cel prin care îi vine abundenţa, adică pe Iisus, să plece de la el. În loc să-L ţină mai mult, ca pe un loz câştigător, el Îl alungă. De ce reacţionează Petru astfel, pentru că despre el este vorba, despre Simon pescarul. Cum să înţelegem reacţia lui Petru?
– Părinte, care gând este mai drept: cel în care nu mă simt vrednic de Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau dorinţa inimii de a mă curăţi Hristos de patimi?
Nu poate înțelege și nici practica iertarea cel stăpânit de îndreptățirea de sine. Acela va fi permanent blocat în argumentele care-i justifică atitudinea sa față de ceilalți.
– Cum putem face atunci când ne dorim mereu să ne alegem pe noi, dreptatea noastră şi voia noastră?
Toată imnografia sărbătorii este la timpul prezent și la persoana a I-a: „Să mergem dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viață răsărind!”.
– Părinţii, în războiul aceasta cu gândurile, spun să le închinăm Mântuitorului, să le „legăm” cu Rugăciunea lui Iisus…
– Părinte, care gând este mai drept: cel în care nu mă simt vrednic de Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau dorinţa inimii de a mă curăţi Hristos de patimi?
Cine judecă pe celălalt să ia aminte că nici n-a auzit de pocăinţă. Sau, dacă a auzit, nu l-a atins de niciun fel. Pentru că pocăinţa înseamnă vederea propriilor tale păcate, iar judecata celuilalt este o unealtă a diavolului atât de puternică încât te împiedică, prin ea, să-ţi vezi propriile păcate. Căci, ce facem noi când îi judecăm pe ceilalţi? Tocmai ascunderea propriilor noastre neputinţe.
Apoi un alt aspect este acela că noi suntem atât de copleşiţi de gânduri, încât n-avem nici capacitatea să le recenzăm, să le consemnăm. Îmi vine în minte acum o scenă din Pateric, cu un Părinte care, de altfel, în obşte părea a fi un pic nebun (cum se făceau unii dintre ei, nebuni pentru Hristos), şi râdea aşa, „ca prostul”, cum zicem noi astăzi, şi Părinţii îl socoteau ca atare, chiar dacă erau pustnici împreună cu dânsul.
– Cum să-mi aduc vrerea spre cele bune şi să stărui mai mult în cele bune?
Eu vă spun ce conştientizez a fi din ce în ce mai esenţial, din experienţa mea de viaţă, atât cât a fost, așa cum e. Trebuie punctat, trebuie accentuat foarte mult ceea ce numim caracterul personal al relaţiei cu Dumnezeu. Eu cu Dumnezeu, Dumnezeu şi eu.
Cel mai urât lucru în faţa lui Dumnezeu este îndreptăţirea de sine. Şi cel mai mic lucru pe care-l faci, dacă-l agoniseşti pentru a te îndreptăţi, ai pierdut. De aceea starea de pocăinţă este atât de frumoasă.
R. Rădulescu: Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi astăzi, Iisus Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem, foarte ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim ucenici ai Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi. Este aceasta o propunere sau o chemare la un lucru care nu ţine de natura omului? Cum să interpretăm această poruncă a lui Hristos, această chemare a Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte greu de împlinit! Este aproape utopic!
Va cădea vălul de pe ochii noştri, de pe minte şi mai ales de pe inima noastră şi vom înţelege desăvârşit ceea ce ar fi trebuit să facem sau mai ales ceea ce ar fi trebuit să fim. Va fi o judecată fiinţială, ontologică. Să ne închipuim dezamăgirea, ruşinea, tristeţea, frica ce ne vor cuprinde constatând amăgirea, rătăcirea, în care am trăit.