Primul episod este cel legat de Petru. Cred că vă este foarte cunoscut. Apostolii erau pe barcă. Şi nu ştiau cine este acolo, departe, în zare. Aveau undeva în mintea lor faptul că s-ar putea să fie o fantasmă, o proiecţie a minţii lor, fiindcă nu era lumină puternică, în sensul că era spre dimineaţă. Şi Petru, ca cel care era mai curajos într-un fel, lua viaţa mai de piept şi reuşea să prindă esenţa în mâini, Îi spune lui Hristos: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine! Lucru pe care Hristos îl încuviinţează şi-i spune lui Petru să se dea jos din barca în care eşti şi… haide la Mine, pe mare. Sigur că a merge pe apă, pe mare, înseamnă un dezechilibru, din start înseamnă că te arunci într-un dezechilibru, în marea plină de dezechilibru. Însă Petru a avut credinţă. Pe măsură ce-şi aţintea ochii înspre valurile care credeau că-l înăbuşesc, că-l năpădesc, deja nu mai putea să meargă pe mare. Şi atunci îşi aţinteşte privirea spre Hristos, rugându-se: Doamne, scapă-mă! Izbăveşte-mă! Prin urmare, Petru a început cu această stare de credinţă, de echilibru, însă şi-a pierdut-o când privirea lui, mintea lui, fiinţa lui nu mai era concentrată înspre Hristos, Cel Care i-a dat această putere prin cuvântul acela: Haide, Petre, înspre Mine!
Eu cred că momentele acestea de dezechilibru din viaţa noastră ne sunt extrem de benefice. În general, considerăm că momentele de deznădejde sau orice alt sinonim vreţi să daţi momentelor de dezechilibru, sunt o mare pacoste pentru sufletul nostru. Sigur, pot fi momente cu adevărat năucitoare pentru noi, zdrobitoare, în care nu mai poţi să înviezi în niciun fel, însă eu undeva simt că momentele de cea mai mare deznădejde, de dezechilibru cumplit, sunt cele care te ajută pe tine ca om să poţi să prinzi esenţa, să poţi să prinzi ce ţine de esenţialul vieţii. Eu cred că Petru, din această stare de deznădejde, când vedea că valurile se năpustesc asupra lui şi era pusă în pericol viaţa lui, cred, intuiesc, că şi-a adus aminte că, dacă el nu se aţinteşte înspre Hristos şi să nu lase nimic să-i distragă atenţia dinspre Hristos, din momentul acesta de dezechilibru, de deznădejde, când a simţit că dpdv uman nu mai are ce să facă – acum vă puteţi întreba dacă n-avea posibilitatea de a înota, de ce să mai ceară ajutor de la Dumnezeu? Nu ştiu dacă Petru ştia sau nu să înoate, cert este că, pentru el, pericolul era mult mai mare decât faptul de a-şi aduce aminte că el ştia să înoate. Ştiţi că şi în viaţa noastră sunt lucruri pe care le deprindem cu uşurinţă, devin o obişnuinţă a vieţii noastre şi, într-un moment de cataclism, într-un moment de tulburare, nici măcar lucrul acela pe care ştiam să-l fac aproape din reflex. Pentru că eşti prea absorbit de starea aceea de încercare, de suferinţă, de durere a sufletului tău, încât să reuşeşti să activezi în tine potențialitățile pe care ştiai că poţi să le pui oricând în lucrare. Cred că la Petru era starea aceasta de dezechilibru total, extrem, în care el a trăit această experienţă că este nevoie să te uiţi înspre Hristos. Atât timp cât el a spus cuvântul acesta: Doamne, dă-mi putere să merg pe mare!, a avut credinţa aceasta, se uita înspre Hristos, i-a recunoscut vocea, avea încredere în acel cuvânt. Dar, la momentul în care a văzut că valurile îl înăbuşă, el, de fapt, a uitat de Hristos.
În starea aceasta de dezechilibru, el a învăţat ceva. Şi anume că e atât de important să te uiţi spre Hristos în momentele astea de poticneală, de răfuială lăuntrică sau cu cei din jurul tău. Cel puţin asta credem noi, asta învăţăm şi eu am nădejde că, ori de câte ori îţi aţinteşti privirea spre Hristos, El poate să te salveze dintr-un moment de dezechilibru. Dar stările de dezechilibru să ştiţi că ne sunt foarte benefice, ne învaţă foarte multe lucruri. Sunt convins că fiecare dintre voi aţi avut cel puţin o experienţă de felul acesta în care chiar dacă aţi simţit că nu primiţi ajutor de nicăieri, nici măcar de la Dumnezeu, chiar dacă aţi simţit că sunteţi într-o stare limită, poate v-aţi revoltat văzând tăcerea lui Dumnezeu şi lipsa de promptitudine în a vă ajuta, chiar şi aşa, dacă rămâi în starea aceea şi de smerenie şi de revoltă – să ştiţi că revolta împotriva lui Dumnezeu este permisă; sună şocant, dar este permisă! Avem nenumărate exemple în Scriptură: Iacov, de exemplu, se luptă cu Dumnezeu să-I vadă faţa. Şi mai sunt atâtea episoade din Scriptură în care noi putem să ne revoltăm, putem să ne răfuim cu Dumnezeu. De ce? Pentru că, în felul acesta, tu descoperi că ai o relaţie personală cu Dumnezeu. Lucru pe care-l facem fiecare dintre noi. Când ai o problemă cu cineva de lângă tine, te nemulțumește, nu e suficient de atent, încerci să stai de vorbă cu el şi-ţi exprimi revolta interioară, că ar trebui altfel să se raporteze faţă de tine, să relaţioneze cu tine. Eu cred că şi cu Dumnezeu ar trebui să stea lucrurile tot în felul acesta. Nu se supără Dumnezeu dacă suntem sinceri. Se va supăra dacă ne fardăm şi ne mascăm şi vrem să mimăm o relaţie cu El, în care am vrea, chipurile, să nu-L deranjăm, în care am vrea, chipurile, să nu-I spunem ceea ce simţim că e o durere care taie în carnea noastră şi noi am vrea să părem că Îl menajăm într-un fel pe Dumnezeu.
PS Ignatie, Episcopul Hușilor