Potrivit Sfântului Filothei Kokkinos, minunatul biograf al Sfântului Grigorie Palama, pe vremea când Sfântul Grigorie era un tânăr monah în Muntele Athos, i s-a arătat Sfântul Ioan Teologul şi i-a spus să se roage neîncetat astfel: „Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!“.
Ne dorim un Dumnezeu simplu, ascultător față de cererile noastre, un fel de Dumnezeu de buzunar, pe care să-l scoatem doar atunci când avem nevoie de El, ca pe un ajutor rapid în fața problemelor noastre.
Duminica trecută am prăznuit slăvita Înviere a Domnului. Ecoul marii sărbători persistă. Strălucitoarea sa lumină ne inundă. Hristos Cel înviat îl cercetează pe necredinciosul Toma și pe noi. Se coboară la neputința noastră. Consimte să ne cerceteze, ca să ne alunge gândurile de necredință, de îndoială și de frică.
După cum se spune în Sinaxar, în Sfânta şi Marea zi de Vineri se prăznuiesc sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos: „scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa, şi înainte de toate, Crucea şi moartea”.
În Joia Mare încep cele trei zile de Patimi ale Domnului, care constituie şi finalul Triodului. În ziua aceasta săvârşim pomenirea a patru evenimente: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, rugăciunea cea mai presus de fire a Domnului către Tatăl şi trădarea lui Iuda.
Miercurea cea Mare este ultima zi pregătitoare dinaintea Patimilor Domnului. Sfinţii Părinţi au rânduit pomenirea ungerii Domnului cu mir de către femeia desfrânată pentru a ne arăta puterea pocăinţei şi pentru a ne pregăti cum se cuvine şi pe deplin pentru începutul Patimilor Domnului.
Pilda însemnată a celor zece fecioare are ca scop conştientizarea faptului că trebuie să fim mereu pregătiţi şi cu candelele aprinse (virtuţile noastre), pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, care va veni pe neaşteptate, ca un fulger, fără de veste, fie prin moartea fiecăruia, fie la a Doua Venire.
În Lunea Mare, Biserica noastră ne prezintă un tânăr frumos, curat, fericit, preabun: pe Iosif, care a fost al unsprezecelea fiu al Patriarhului Iacov şi a fost invidiat de fraţii lui, aruncat în groapă şi vândut pentru treizeci de arginţi. Cumpărătorii săi l-au dus în Egipt şi l-au vândut la rândul lor unei căpetenii de la curtea faraonului, Putifar, a cărui soţie a vrut să păcătuiască cu el. Acela s-a împotrivit cu putere, ea l-a calomniat şi a fost întemniţat. Apoi a devenit tâlcuitorul viselor faraonului, cunoscând mare cinste şi slavă.
Cu harul, ajutorul şi mila preabunului, preamilostivului, preaîndurătorului şi preaînţeleptului Dumnezeu ne apropiem de sfârşitul Sfântului Post Mare, folositor pentru suflet, care este o perioadă de nevoinţe ascetice voluntare, post şi rugăciune, cucernicie şi evlavie.
Ne aflăm în ultimele ceasuri ale vieţii lui Iisus pe pământ, în mica cetate a Betaniei, care se afla la poalele răsăritene ale faimosului munte al Măslinilor. Era la o depărtare de aproximativ doi kilometri şi jumătate de Ierusalim. Stăpânul unei case din Betania era fariseul Simon, tată a trei copii: Lazăr, Marta şi Maria. Casa lor era vizitată din când în când de Iisus, care se împrietenise cu Lazăr. Fusese găzduit şi bine-primit acolo şi într-un fel o mustrase pe sărmana Marta pentru multele ei griji şi lăudase ascultarea şi iubirea Mariei.
Unii oameni au mari dificultăți la spovedanie. Nu știu ce să spună și cum să o spună. Mi se pare că aceștia nu dau importanță curăției inimii. Cine ar putea vreodată susține că gândurile lui, cugetele și mișcările inimii lui au fost întotdeauna ireproșabile și curate? Că inima lui nu s-a întunecat plecându-se spre gânduri spurcate, necurate sau deșarte?
Viaţa creştină nu este o promenadă odihnitoare pe cărările plăcute ale sentimentalismului şi lipsei de griji, nici o continuă relaxare în fotoliile adânci ale nepăsării şi placidităţii. Nu este vorba de o viaţă lipsită de responsabilitate, uşoară, tihnită, fără silinţă şi fără efort.
Durerea este rezultatul neascultării primului om şi al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Rai. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii şi al suferinţei, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecinţa neascultării sale, a folosirii greşite a libertăţii de care dispunea, a fost aceea că durerea a intrat în viaţa sa.
Când lumea se îndepărtează de credință, acest lucru influențează și monahismul. Însă, monahismul trebuie să rămână în continuare așa cum este. Monahismul nu trebuie să se lase influențat de această epocă de globalizare.
Dragostea față de semeni nu se exprimă doar prin gânduri bune, ci și prin rugăciune. Rugăciunea este cea care leagă cu puternice legături, care durează punți, care împrietenește, întărește, mângâie, tămăduiește și ajută. Ea este expresia celei mai desăvârșite – dacă putem spune așa – și celei mai dezinteresate iubiri. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Nu te lăsa învins, ci mai bine tu însuți să învingi ura prin dragoste! Și așa să biruiești: rugându-te pentru fratele tău Domnului, cu deplină sinceritate!”.
Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.
„Chiar de ai fi, cum sunt şi eu, risipitor,
Vino, căci uşa milostivirii dumnezeieşti
deschisu-s-a tuturor!”