
Nu condițiile bune de trai asigură o sănătate viguroasă, ci o viețuire sfântă, o viață în Hristos




Dacă voieşti să birui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cinstirile, nici hainele scumpe, nici locurile de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri când eşti ocărât şi necinstit şi să te mustri pe tine însuţi că eşti mai păcătos decât toţi păcătoşii.


Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Foarte greu este pentru noi, oamenii lumeşti şi trupeşti, să înţelegem această poruncă. După cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, porunca aceasta, s-ar părea, contrazice părerea întregii lumi, căci toţi îi socotesc fericiţi pe cei ce se bucură, iar pe cei ce jelesc, pe cei sărmani şi pe cei ce plâng îi socotesc nefericiţi. Domnul, însă, în locul celor dintâi îi numeşte fericiţi pe cei din urmă, zicând: „Fericiţi cei ce plâng”, deşi toţi îi socotesc nefericiţi.

Iubirea este rădăcina, izvorul şi maica tuturor bunătăţilor. Pentru că, într-adevăr, ca rădăcină face să răsară nenumărate mlădiţe ale virtuţii, ca izvor scoate multă apă şi ca o mamă strânge în braţele ei pe cei care aleargă la ea. Acest lucru cunoscându-l şi fericitul Pavel, a numit iubirea rod al Sfântului Duh.

Odată, l-am dus pe un călugăr nevoitor de la Sfântul Munte la Părintele Porfirie cu mașina mea.
Convorbirea lor, la care am asistat și eu, s-a învârtit în jurul rugăciunii. Călugărul l-a întrebat pe Părintele Porfirie cum trebuie să ne rugăm. Iar părintele l-a întrebat la rândul său pe călugărul acela cum se ruga el. Călugărul i-a răspuns: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”.



Precum mormolocii îi înfricoșează pe prunci, așa și umbrele pe cei mândri. Nu e cu putință ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică lașă de ceva de pe pământ.


Dacă vedeți pe cineva fără poftă de viață, ofilit, e ca și cum ar fi un om mort. Dacă vedeți pe cineva că e melancolic, trist, posomorât, care nu știe să râdă, care nu știe să se bucure, să nu credeți că acel om Îl respiră pe Dumnezeu. Sufletul trebuie să se lege strâns cu dorul dumnezeiesc, ca să ajungă până la Creatorul său. Este nevoie ca sufletul să fie plin de bucurie, să fie vesel [binedispus] și să aibă bucuria și în cazul în care ceilalți pierd bucuria.

Am avut experienţa Duhului Sfânt în desăvârşirea ei, dar nu pot să-L am în mine.

Plăcerea de a ști să spui „nu, nu, domnule”, anchetatorului care-ți cere nume, ofițerului politic care-ți propune situația de turnător, diavolului care te ispitește, scârbelor care fac tot ce sunt și ele în stare pentru a te scoate din răbdări.
(Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în fața sa, ochii omului de care ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-l să-și ceară scuze, să comită o cât de mică josnicie care să-i dea procuratorului putința de a-l elibera, Pilat trebuie să fi citit și simțit acest nu, domnule, emițător de distanțare).

Prima lui arvună este desfătarea de mâncări, ca să-l arunce apoi pe monah în curvie. De aici și luptă împotriva lui, întreținând aprinderea, care este duh pierzător, luând multe chipuri și înșelând mintea. Aceasta este cea dintâi materie care cheltuiește rău osteneala monahului și spin spre întinăciunea trupului și a duhului. De aceea, trebuie ca printr-o mai deasă înfrânare să ne lepădăm de lume și, curățindu-ne cugetele prin neîncetată meditație și rugăciune, să ne oprim de la pofte.

Dacă-L iubim pe Hristos, toate sunt uşoare. Eu n-am izbândit încă. Acum mă străduiesc să-L iubesc. La Hristos sunt toate; toate cele frumoase, cele sănătoase.
Sufletul sănătos trăieşte darurile Sfântului Duh, care sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal. 5, 22-23). Omul lui Dumnezeu trăieşte încă şi toate câte le spune Apostolul Pavel în imnul dragostei: Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare… nu gândeşte răul… toate le suferă, toate le crede… dragostea nu cade niciodată (I Cor. 13, 4-8).