„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Foarte greu este pentru noi, oamenii lumeşti şi trupeşti, să înţelegem această poruncă. După cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, porunca aceasta, s-ar părea, contrazice părerea întregii lumi, căci toţi îi socotesc fericiţi pe cei ce se bucură, iar pe cei ce jelesc, pe cei sărmani şi pe cei ce plâng îi socotesc nefericiţi. Domnul, însă, în locul celor dintâi îi numeşte fericiţi pe cei din urmă, zicând: „Fericiţi cei ce plâng”, deşi toţi îi socotesc nefericiţi.

Dar, de plâns, putem plânge pentru felurite lucruri. Şi fericiţi se numesc aici nu cei care plâng pentru lucruri lumeşti, căci de plâns, plânge şi răutatea neputincioasă, plânge şi mândria umilită, plânge şi iubirea de sine jignită… Şi puţine sunt, oare, lacrimile deşarte? Dar toate acestea sunt lacrimi păcătoase, lacrimi nefolositoare, lacrimi extrem de vătămătoare pentru cei ce plâng, căci ele provoacă moartea sufletului şi a trupului, după cuvântul Apostolului: „Iar întristarea lumii aduce moarte” (II Corinteni 7, 10). Această întristare a lumii deseori duce la păcatul de moarte al deznădejdii.

Fericirea şi mângâierea se dau celor ce plâng, pentru că noi slujim în chip nedesăvârşit şi nevrednic Domnului sau chiar merităm mânia Lui prin păcatele noastre.

Arhimandritul Ioan Krestiankin, Pregătirea pentru spovedanie, traducere Cristea Florentina, Editura Egumeniţa, 2014, p. 134

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.