Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Toate acestea depind de tine, suflete păcătos. Tu însuţi, şi nimeni altul, trebuie să faci şi să simţi toate acestea în tine. Vameşul se bătea în piept; dar el încă dinainte de asta bătea sufletul său şi rănea inima sa cu gândurile minţii sale.
Aşadar, intră în tine însuţi, adună gânduri mântuitoare şi îngrijeşte-te să sfărâmi prin ele inima ta cea învârtoşată, înalţă-te la cer, coboară-te în cele mai dedesubt; priveşte-te pe tine însuţi şi priveşte în jurul tău, şi caută pretutindeni săgeţi pentru lovirea, bice pentru rănirea, ciocane pentru înmuierea inimii tale împietrite.
Adu-ţi aminte de milostivirea lui Dumnezeu faţă de tine, ruşinează-te. Adu-ţi aminte de Judecata Lui cea dreaptă şi teme-te. Adu-ţi aminte că sfârşitul e aproape şi grăbeşte-te să milostiveşti pe Cel ce hotărăşte soarta ta fără să Se căiască. Spune-ţi: „Domnul te-a miluit zidindu-te, purtând grijă de tine şi, mai ales, răscumpărându-te prin baia celei de-a doua naşteri te-a înnoit, cu Trupul şi Sângele Său te-a hrănit şi ţi-a făgăduit că ai să fii una cu El în toată veşnicia; de câte ori, căzut fiind, te-a ridicat; bolnav fiind cu duhul, te-a tămăduit, de câte ori nu te-a făcut să simţi apropierea Sa şi îmbrăţişarea iubirii Sale, de câte ori ţi-a dat să guşti dulceaţa rămânerii întru voia Lui şi întru plinirea sfintelor Lui porunci!
Tu ai dispreţuit toate acestea; toată purtarea de grijă pentru tine a fost degeaba; ai aruncat în urmă toate milele lui Dumnezeu faţă de tine. Dumnezeu te ţine în dreapta Sa. El e aproape şi vede toate mişcările inimii tale. Tu ţi-ai îngăduit să te împreunezi înaintea feţei Lui cu gândurile viclene, cele potrivnice Lui. Tu te-ai aprins de patimi, care sunt urâciune pentru El. Tu ai săvârşit înaintea feţei Lui, prin faptă, păcatul zămislit lăuntric, care-L jigneşte. Tu ai ştiut că este rău ce faci, şi nu te-ai ferit. Puteai să nu voieşti păcatul ‒ şi ai poftit. După ce ai poftit, puteai să nu săvârşeşti cu fapta ‒ şi ai făcut. Nimeni nu te-a silit. Voia ta rea a domnit în tine şi te-a tras pe căi rele.
Păcatul atrage prin dulceaţă, iar apoi chinuie prin amărăciune făcătoare de stricăciune. Şi iată, lumina minţii s-a întunecat în tine; şerpii patimilor te muşcă şi apăsarea unei nemulţumiri cât se poate de mari te chinuie. Eşti asemenea unei crengi uscate, unui vas spart, unei păsări cu penele jumulite. Şi acesta încă nu-i sfârşitul. Adu-ţi aminte că sfârşitul ramurii uscate este văpaia ce arde şi nu mistuie.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie și Sfânta Împărtășanie, Editura Sophia, ediția a II-a, 2007, pp. 7-9