Plăcerea de a ști să spui „nu, nu, domnule”, anchetatorului care-ți cere nume, ofițerului politic care-ți propune situația de turnător, diavolului care te ispitește, scârbelor care fac tot ce sunt și ele în stare pentru a te scoate din răbdări.
(Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în fața sa, ochii omului de care ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-l să-și ceară scuze, să comită o cât de mică josnicie care să-i dea procuratorului putința de a-l elibera, Pilat trebuie să fi citit și simțit acest nu, domnule, emițător de distanțare).
Măcar de cuprind și o doză de convenționalism, formulele din rugăciune: „din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea” sau „să ne rugăm pentru prietenii și dușmanii noștri”, „pentru cei ce ne urăsc și pentru cei ce ne iubesc pe noi” nu pot să nu trezească în eurile noastre sentimente de admirație și desfătare, ele ne scot puțin din ce auzim în juru-ne de dimineață până seara: fiecare apărându-și cu cerbicie punctul de vedere și dând vina numai pe ceilalți, recunoscându-și dreptatea numai sieși, blestemându-și nu numai potrivnicii, ci și pe oricine îi iese în cale, îi stă alături („ce faci dom’le! un’te bagi!”), îi vorbește, respiră în imperiala lui rază de acțiune.
Trecem prea repede cu vederea asupra uriașelor rezerve de noblețe și înaltă seniorie din creștinism.
Aceste tendințe de a-ți recunoaște greșeala, de a lua asupră-ți răspunderea, de a fi gata să ierți, de a nu consimți să te răzbuni și să le creezi vrăjmașilor tăi o situație aparte (e aici, recunosc, o doză de mândră, dar și plină de farmec detașare), de a nu fi bănuitor și a nu atribui altuia urâtele tale gânduri dovedesc prezența în religia creștină a spiritului aristocratic celui mai subțire.
(Predica de pe munte considerată și ca Declarație a datoriilor omului liber și nobil).