Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Ava Isaia Pustnicul era un fin cunoscător al inimilor, al semnificaţiei autodisciplinei şi al necesităţii conştientizării propriilor limite, imperfecţiuni şi neputinţe. Una din expresiile lui preferate era typoson seauton („fă slujirile tale cu măsură” – Cuvântul IV, pp. 54-55). Astfel, ascetul se va păzi de excese sau exagerări, pe care Cuviosul Părinte le considera imbolduri ale celui rău. Spre pildă, el îşi îndemna cu blândeţe ucenicii să postească disciplinat şi cu măsură:
După cum orice creștin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă orice spre a și-o recâștiga, tot astfel trebuie să știe că nu-i rațional și drept ca vreo întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.
Despre rânduiala vieţii în Hristos se poate vorbi în următoarea ordine: credinciosul se pune neîncetat sub judecata poruncilor lui Hristos, după învăţătura Lui:
Vrei să-ți spun pe scurt că nu locul te mântuie, ci purtarea și voința? Adam era în Rai, ca într-un port, și s-a înecat (Facerea 3, 1-24); Lot era în Sodoma, ca pe mare, și s-a mântuit (Facerea 19, 16); Iov stătea pe gunoi și s-a îndreptățit (Iov 2, 8), iar Saul era în mijlocul bogățiilor și și-a pierdut împărăția – și pe cea de aici, și pe cea de dincolo.
Pe mine nu mă interesează, dragul meu, că ai citit multe acatiste, paraclise, în genunchi. Să aveţi prezenţa inimii la Dumnezeu, nu doar să ziceţi; că la urma urmei o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă. Nu pe principiul „Am zis multe!”
Acedia (akidía), mâhnirea, epuizarea te vor încerca fără doar şi poate, aşa cum se întâmplă cu orice om. Problema esenţială este modul în care ne raportăm la ele. Deja ţi-am scris, mi se pare, că dacă ne trăim stările ca fiind doar ale noastre, „individuale”, la sfârşitul tuturor încercărilor sufletul sărăceşte şi devine fără rod, iar viaţa îşi pierde sensul şi devine insuportabil de plictisitoare. Ţelul nostru, pe care ni l-a pus în faţă Evanghelia, este să devenim ipostasuri universale, să aducem în lăuntrul nostru lumea toată, să trăim întreaga profunzime a istoriei lumii şi, mai presus de toate, istoria Omului. Aşadar toată omenirea este acest „Eu” şi toată istoria este viaţa mea.
Este bine să ne izolăm de cei din jur nu numai în timpul rugăciunilor, ci şi în viaţa obişnuită?
Cine poate să te ajute în ceasul acela? Nici copilul, nici soțul, nici sinele tău, nici banii, nici pozițiile tale. Să fi fost președintele Americii! Vei muri și tu cum moare cel din urmă om. Nimeni nu te poate izbăvi! Cheltuiește oricâte milioane ai vrea! Nu ajută cu nimic!
Până ce nu începusei să te rogi lui Dumnezeu, erai tuturor drag. Iar acum, dintr-o dată, ești în casa ta ca în mijlocul unei tabere dușmane. Mai înainte vreme te îmbătai, și fumai, și mai furai câte puțin, și înjurai, și trândăveai în zilele lucrătoare, și făceai toate celelalte câte sunt urâte înaintea lui Dumnezeu și a lumii cinstite. Și totuși, atunci erai drag tuturor din casă.
V-am mai vorbit altădată despre un slăbănog din Ierusalim, un paralitic, un bărbat care ședea acolo de 38 de ani și care avea nevoie de sprijinul cuiva care să-l arunce într-o scăldătoare, într-o apă în care, din când în când, se cobora îngerul lui Dumnezeu ca s-o tulbure și, când se tulbura apa, cel dintâi dintre bolnavii, mulți, care așteptau în foișoarele din preajma acestui iezer, cel dintâi care se arunca în apă se făcea sănătos.
Stareţul liturghisea în fiecare zi. Atunci când îl întrebai dacă a doua zi se va săvârşi Sfânta Liturghie, el răspundea întotdeauna cu aceleaşi cuvinte: „Dacă va voi Dumnezeu, voi liturghisi”. După ce se trezea, se spăla, se pieptăna şi cu paşi hotărâţi se îndrepta în tăcere către biserică şi mergând în fața uşilor împărăteşti, se închina pentru Sfânta Liturghie.Îmbrăcat cu rasa şi camilafca, înconjurat de cele cinci mici flăcări albastre ale candelelor, ca de cinci stele de pe cer, părea străveziu în semiîntunericul bisericii. La un moment dat suna clopoţelul, ca noi să pomenim pomelnicele. Avea o mulţime de nume de la diferiţi creştini, care îl ajutaseră mai mult sau mai puţin, şi pe care-i pomenea de ani de zile.