Când ai o viață sfântă și fără de păcat, cunoașterea intelectuală poate da roade minunate. În schimb, o cunoaștere fără iubire nu poate mântui persoana.
Temeți-vă tare de a merge la litughie din obișnuință
Sfaturi duhovniceşti
Cum este haina sufletului tău când te întâlneşti cu Dumnezeu?
Toţi am primit o haină, în dar, la Sfântul Botez. Atunci se cântă: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Cu alte cuvinte, haina sufletului nostru este însuşi Hristos. Şi o păstrezi luminată când nu o pătezi prin păcatele tale, prin negrija ta.(…) Haina de care ni se vorbeşte nu este neapărat de natură fizică. Este vorba de veşmântul sufletului. Cum este haina sufletului tău când te întâlneşti cu Dumnezeu?
«Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor»
Pe vremuri, în facultățile de teologie se preda după un manual de filosofie al unui mare profesor, Emilian Vasilescu. Acesta le spunea studenților de la Sibiu: „Toată viața mea am căutat o definiție dată omului și sufletului uman, pe care, în schimb, am descoperit-o după ce am citit sute de tratate și zeci de filosofi, în Molitfelnic, cartea care-l însoțește pe preot de fiecare dată în parohie. Și spunea acolo o cântare din slujba înmormântării: «Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor»”.
Nu lăsați lucrurile acestei lumi să vă risipească
Lumea care ne înconjoară trăiește astăzi mai dinamic decât înainte. Dar cu cât mai multă este forfota în lume, cu atât mai grea devine păstrarea unui cuget creștinesc. De pretutindeni năvălesc asupra noastră tot felul de idei care tulbură viața noastră. În vifornițele vremii noastre este de folos totdeauna a fi treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultați cuvântul Evangheliei, fiți treji și încetați de a mai fi copii.
Dacă nu există nemurire, lumea este absurdă și „totul este permis”
Este absolut adevărat că, dacă nu există nemurire, lumea este absurdă și „totul este permis” – adică nu merită să faci nimic, colbul morții îneacă toate bucuriile și nu te lasă nici măcar să plângi, căci ar fi zadarnic; într-adevăr, ar fi mai bine dacă o astfel de lume nu ar exista. Nimic din lume – nici iubirea, nici bunătatea, nici sfințenia – nu are nicio valoare, de fapt nu are nici sens, dacă omul nu continuă să trăiască după moarte.
Pe pământ, Adevărul Ceresc este bătut în cuie pe Cruce
Fiii de azi ai Bisericii sunt cu totul atipici, căci sunt produsul apostaziei generale. Ei vin la viața duhovnicească îngreuiați de mulți ani de viață în păcat, având noțiuni denaturate despre bine și rău. Adevărul lumesc asimilat de ei se ridică împotriva concepției despre Adevărul Ceresc care începe să prindă viață în sufletul lor. Iar aceste două adevăruri sunt, în esența lor, absolut diferite și ireconciliabile. Pe pământ, Adevărul Ceresc este bătut în cuie pe Cruce.
„Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!”
Hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici băutura trupului nu poate potoli setea lui. Trupul este din țărână, și hrana pentru trup este tot din țărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui. Dar sufletul se află în suferință; el se simte în această lume ca într-o țară străină, printre străini.
Faptul că sufletul nu are moarte, și că, în esența lui, își are sălaș în lumea cea fără de moarte, se dovedește prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulțumit într-o țară străină, și că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin și nu-l poate înviora.
„Iisuse, miluiește-mă”
Pentru viața modernă, parcă Dumnezeu a rânduit această rugăciune scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, sau măcar limita rezumatului acesteia: „Iisuse, miluiește-mă’’.
Oricât de grăbiți am fi în viața aceasta de toate zilele, putem spune totuși din când în când „Iisuse, miluiește-mă”.
În vreme de ispită trebuie să ne rugăm stăruitor, cu lacrimi și cu zdrobirea inimii
Părinte, care sunt cele mai importante arme cu care biruim ispitele diavolului?
Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm
Toate problemele noastre, cele materiale, cele trupeşti, toate să le încredinţăm lui Dumnezeu. Precum spune în Dumnezeiasca Liturghie „şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Toată viaţa noastră o lăsăm în seama Ta, Doamne. Ce voieşti Tu, Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
De cel ce se smerește până la moarte se minunează îngerii
Prin ascultare de părintele duhovnicesc și prin smerenie ne vom izbăvi de toate pedepsele și chinurile. Cel ce păzește acestea neșterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere și necredință față de părintele și învățătorul său duhovnicesc, se rostogolește jalnic în prăpastia iadului, încă trăind, ca un fiu al neascultării și al pierzaniei.
O paralelă între nuntă şi monahism
Nu pot să afirm că mi-ar fi trebuit să trec prin experienţa „lepădării” atunci când am hotărât să primesc monahismul. Când am părăsit „lumea”, eu nu am simţit vreo luptă lăuntrică cu mine însumi, altfel spus, greutatea de a renunţa la ceva ce m-ar fi atras în viaţa lumii. Nu am respins nimic, nu am dispreţuit nimic. Am intrat în mănăstire pentru că mi-a fost duhovniceşte imperativ să aflu un asemenea chip de viaţă unde aş fi putut să mă dau deplin lui Dumnezeu, adică cu toate gândurile mele, cu toată inima, cu toată puterea fizică şi psihică a fiinţei mele. Totuşi aceasta nu m-a cruţat de o lungă perioadă de luptă duhovnicească între rugăciune şi dragostea pătimaşă pentru pictură.
Tot ceea ce facem – rugăciune, sfat, mustrare – să facem cu iubire
Mai presus de toate este iubirea. Lucrul de care trebuie să ne îngrijim, copiii mei, este iubirea pentru celălalt, sufletul său. Tot ceea ce facem – rugăciune, sfat, mustrare – să facem cu iubire.
Pocăința distruge radical păcatul și preschimbă întunericul în lumină
Viața omului pe pământ este o luptă și o ispită. De aceea, și Sfântul Apostol Pavel, având în vedere tocmai acest război duhovnicesc, îndeamnă pe ucenicul său Timotei la această nevoință și luptă: „Luptă-te lupta cea bună a credinței, cucerește viața veșnică la care ai fost chemat” (I Timotei 6, 12), „Pătimește ca un bun viteaz al lui Hristos. Nimeni, ostaș fiind, nu se amestecă cu lucrurile lumești, ca voievodului să fie plăcut” (II Timotei 2, 3-4).
Apoi, arătându-i că nu orice luptă și nevoință este bună, ci numai aceea care se face după legea lui Dumnezeu, îi zice: „De se va lupta cineva, nu se încununează de nu se va lupta după lege.” (II Timotei 2, 5). T
Au doar și noi suntem orbi?
După vindecarea orbului, Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să fie orbi” (Ioan 9, 39). Trufașii înțelepți și drepții acestei lumi, cum erau fariseii iudei, au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în același timp nemulțumire, părere de sine, zeflemea și ură către Domnul, toate unite cu dispreț față de El.
„Au doar și noi suntem orbi?
De ați fi fost orbi, n-ați avea păcat. Voi, însă, ziceți: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne” (Ioan 9, 40-41).
Fiecare om ce este învățat se cheamă om cuvântător, iar cel neînvățat este asemenea dobitoacelor
Deci fiecare om ce este învățat se cheamă om cuvântător, iar cel neînvățat este asemenea dobitoacelor. Și de voiți să vă fie feciorii voștri asemenea dobitoacelor, este mare greșeală și orbire, căci de se lipsesc de învățătura fără de care cu greu este a cunoaște pe Dumnezeu, numai atât Îl cunosc precum Îl cunosc și dobitoacele nesimțitoare. Și adevărat și încredințat lucru este că învățătura este asemenea cu florile cele mirositoare, care cu mirosul învățăturii tămăduiește toate rănile cele trupești, iar cel neînvățat este asemenea copacului celui uscat și așa cum soarele încălzește și crește toate cele ce odrăslește pământul,
Tăcerea lui Dumnezeu la rugăciunea noastră
Întâlnirea dintre Dumnezeu şi noi în rugăciune statornică întotdeauna duce la tăcere. Trebuie să învăţăm să deosebim două feluri de tăcere: tăcerea lui Dumnezeu şi propria noastră tăcere. Prima, tăcerea lui Dumnezeu, este adesea mai greu de purtat decât refuzul Său, tăcerea absentă despre care am vorbit mai devreme. A doua este tăcerea omului, mai adâncă decât vorbirea, într-o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu decât o poate împlini vreun cuvânt.