Odată, l-am dus pe un călugăr nevoitor de la Sfântul Munte la Părintele Porfirie cu mașina mea.
Convorbirea lor, la care am asistat și eu, s-a învârtit în jurul rugăciunii. Călugărul l-a întrebat pe Părintele Porfirie cum trebuie să ne rugăm. Iar părintele l-a întrebat la rândul său pe călugărul acela cum se ruga el. Călugărul i-a răspuns: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. M-a întrebat și pe mine cum mă rog. „La fel mă rog și eu”, am răspuns. Apoi, părintele ne-a spus:
– Atunci când mă rog și rostesc aceste cuvinte, adaug mereu un pic de culoare. Spun cuvintele unul câte unul, le pronunț rar și accentuez pe miluiește-mă. De ce? Pentru că Hristos este și El o persoană. Și când vorbești cu El, ești dator să știi că nu vorbești la pereți, adică unui înțeles abstract sau unei situații. Vorbești cu Hristos, Care te ascultă.
Și a continuat:
– Când vorbești cu părintele tău după trup, nu-i strigi, de exemplu, „Dă-mi și mie, măi, atâția bani”, pentru că o asemenea exprimare nu-i va plăcea și-ți va spune: „De ce-mi vorbești pe tonul acesta?” Dar dacă fiul îi spune: „Te rog, tată, dă-mi și mie cutare sumă, pentru că am nevoie”, tatăl îi va răspunde: „De ce să-ți dau numai atât? Pentru că ești un copil atât de bun, îți voi da de cinci ori mai mult”.
Sfântul Porfirie Kavsocalivitul