
Tatăl Se uită din Cer şi mă vede acoperit cu răni din pricina nedreptăţii oamenilor şi spune: „Nu te răzbuna” (cf. Matei 5, 38-42; Romani 12, 19).


Tatăl Se uită din Cer şi mă vede acoperit cu răni din pricina nedreptăţii oamenilor şi spune: „Nu te răzbuna” (cf. Matei 5, 38-42; Romani 12, 19).

Există o legătură interioară între rugăciune şi post. Postul ne învaţă să nu trăim cu ceea ce ne dorim; postul nu este cu adevărat o chestiune de disciplinare a corpului – nu este împotriva corpului, ci mai degrabă o chestiune de a depăşi utilizarea abuzivă a corpului de către minte.

Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât privește sufletul, pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curățire a lui, uneori e o adevărată înviere din morți, și-i mai de preț aceasta decât a tămădui un picior.

«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Ce înseamnă această ultimă frază a Simvolului Credinţei? Noi nu putem purta ideea vieţii vecinice decât dacă această vecinicie a şi pătruns în viaţa noastră.

Corespunzător învierii lui Hristos care s-a petrecut a treia zi după moartea pe Cruce, se va săvârși cândva și învierea trupească a întregii omeniri. Asta pentru că Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat a cuprins în sine tot neamul omenesc prin scularea Sa, asemenea lui Adam care a cuprins în sine, odinioară, toată omenirea căzută în stricăciune. Moartea trupească, chiar dacă acționează deocamdată, de data aceasta este călcată în picioare de Domnul și este disprețuită de ucenicii lui Hristos. Creștinii, după Crucea și învierea lui Hristos, supunându-se morții trupești, trec deja cu sufletele lor de la moarte la viață și la bucuria petrecerii împreună cu Hristos.
Dumnezeu îi învie din moartea duhovnicească pe cei ce cred în Hristos încă în viața de acum.Ca semn al acestei învieri slujește harul Sfântului Duh, pe care îl dă sufletului oricărui creștin, ca și cum i-ar da un alt suflet.

Diavolul ne împiedică să spunem rugăciunea, ca să ne poată înrobi mai uşor. Ne aduce nepăsarea, grijile lumeşti, mii de piedici, cu unicul scop ca să ne împiedice să facem rugăciunea. Aşa cum s-a arătat din multe evenimente întâmplate, demonii se înfricoşează de Numele lui Hristos. Ei înşişi au mărturisit, prin gura oamenilor, că sunt arşi, când aceştia se roagă.

În momentul când te așezi la rugăciune, diavolul te atacă și după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îți pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumești. Până și curiozitatea de a ști cât e ceasul lucrează în mintea ta sau curiozitatea de a ști dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca niște acțiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.

Iubiți rugăciunea. Să vă îndreptați continuu mintea la Dumnezeu… Pentru a nu trăi în întuneric,Aapăsați „întrerupătorul” rugăciunii, ca să vină lumina divină în sufletul vostru. În adâncul sinelui vostru va străluci Hristos… Când mintea omului se pregătește pentru rugăciune, într-o miime de secundă vine harul divin. Atunci omul se umple de har și vede totul cu alți ochi.
Toate se aranjează cu ajutorul rugăciunii. Dar trebuie să ai dragoste, să ai căldură în rugăciune.

Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Dar, de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață. De aceea, Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viață și înviere este pentru poporul Tău…” (Vecernia duminicii, glas 7).

Creştinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe şi grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.

De gândurile noastre depinde ce şi cum trăim. Cu condiţia să fie gânduri bune.

Se poate mântui cineva fără duhovnic și fără spovedanie?

Nu trebuie să ne fie rușine, sau mai bine zis, trebuie să ne învingem rușinea păcatului și să-l vădim. Atunci când ne dezvăluim rănile lăuntrice părintelui și îndrumătorului nostru duhovnicesc, să privim, să gândim și să ne comportăm exact ca un răufăcător. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă: „Când te mărturisești, consideră-te ca un criminal și poartă-te ca atare în gesturi, în înfățișare și în felul tău de a gândi. Ține-ți ochii plecați spre pământ și, dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele judecătorului și medicului, ca și pe ale lui Hristos”.

Ferice de omul care-şi recunoaşte neputinţa. Fiindcă această recunoaştere i se face lui temelie şi rădăcină, şi început a toată bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria lui neputinţă, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea care întunecă cunoaşterea, şi ca o comoară ar strânge pentru el paza.

-M-am tot rugat și tot nu îmi reușește nimic….Parcă nu m-aude Dumnezeu.
– Păi să vedem cum te rogi, în ce condiții te rogi. Pentru că dacă trecem prin lume și inspectăm lumea, și ne umplem de dânsa, de imaginile ei, de propunerile și tentațiile ei, și după aceea ne așezăm la cea mai frumoasă rugăciune care ar putea fi spusă și capul nostru este plin de lume ce rugăciune este aceea… ? (Arhid. Adrian Sorin Mihalache)

Unii nu postesc deloc, alții postesc o săptămână sau câteva zile, iar alții, o săptămână la început și o săptămână la sfârșit. Fiecare își va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai și încurcă în înțelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – și e foarte bine.
Pentru că postul și ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această “uzină” care suntem noi înșine și care merge așa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie.

Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 35).