Se întâmplă câteodată ca oamenii credincioși să se scandalizeze din cauza celor rău-voitori sau celor necredincioși. Într-adevăr, dacă am arunca o privire în jurul nostru și dacă am judeca după logica noastră umană, am putea zice că Dumnezeu își împarte uneori darurile Sale într-un mod nedrept.
Isihia este atmosfera lăuntrică și exterioară a omului duhovnicesc, pacea, luminarea inimii, care strigă plină de încredințare, dintru adâncuri: „Ava, părinte!” (Galateni 4, 6). În inima noastră este Dumnezeu însuși. Acolo mărturisește și își descoperă prezența și dumnezeirea Sa.
Bucuria este ceva rar, dar asta nu înseamnă că este și ceva mare. Este ceva firesc, așa cum firesc este să văd. Un orb ar putea să-mi spună, măi, măi! tu poți să vezi? Așa și când cineva este bucuros, ceilalți sunt nedumeriți și întreabă: te bucuri? Fiindcă s-au obișnuit cu o stare nenorocită, cu minciunile, cu păcatul, cu infernul conștiinței existenței omenești, tăgăduindu-L pe Dumnezeu zilnic. Prin urmare, bucuria nu este ceva mai nou. Este un element care ajută în viața duhovnicească.
Isihia este atmosfera lăuntrică și exterioară a omului duhovnicesc, pacea, luminarea inimii, care strigă plină de încredințare, dintru adâncuri: „Ava, părinte!” (Galateni 4, 6). În inima noastră este Dumnezeu însuși. Acolo mărturisește și își descoperă prezența și dumnezeirea Sa.
Isihia, pacea sufletului, putința ca cineva să-L trăiască pe Dumnezeu în mod liniștit au fost pierdute prin păcat. Omul nu mai găsește nicăieri isihie, nici în chilie, nici la rugăciune.
„Sufletul să se încreadă în Hristos și să-L cheme și să nu se înfricoșeze nicidecum” (Sfântul Isihie).
Dar, orice ar da peste tine, și în păcate să cazi, și nereușite să ai, și la depravări să ajungi, sufletul tău să nu-și piardă curajul. Să-L cheme pe Hristos și să nu-i pese de nimic.
Atunci când vrem să ne dedicăm rugăciunii lui lisus, avem o problemă. Suntem închiși în preocupările noastre, presați, obosiți, dezamăgiți, trăim cu spaimă, nu izbutim să fim liberi de gânduri, de patimi, de tulburări. Ne ostenim numai ca să putem dormi, iar ca să ne veselim trebuie să luăm o chitară sau să găsim o altă distracție. Asta nu e viață! Ne obosește și nu ne lasă să ne rugăm cât și cum vrem. De aceea, Părinții ne asigură că numai cuvintele lui Dumnezeu răcoresc sufletul, iar cuvântul lui Dumnezeu întărește sufletul, așa cum vinul întărește trupul.
Postul cel Mare este legat de pustie şi, în general, de retragerea din societatea oamenilor. Numărul de patruzeci al zilelor de post nu este întâmplător. Este, într-un anume fel, o repetare liturgică a retragerii Domnului în pustie, ca să-l înfrunte pe vrăjmaş şi să înceapă perioada legăturii Sale intense cu Tatăl, cea mai importantă perioadă din viaţa Lui.
Numărul aminteşte, de asemenea, de cele patruzeci de zile petrecute de iudei în pustie, după ieşirea din Egipt, şi de aşteptarea lor la poalele Sinaiului.
Chiar dacă obosesc la rugăciune în înfățișarea mea înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nu‑L cunosc pe Dumnezeu, chiar dacă moțăi, sau nu înțeleg, sau îmi fug cuvintele rugăciunii, sau trăiesc în mii de întunecimi, sunt sigur că în această neștiință a mea, în orbecăiala mea, în acest întuneric al meu, Dumnezeu este prezent, Dumnezeu mă aude, Dumnezeu mă vede, Dumnezeu este de față.
Să dai dovada de cuget mucenicesc, acolo unde este arena ta zilnica, in casa ta, faţă de soţul şi soţia ta!
Despre preoţie si relaţia ei cu monahii
Se ştie foarte bine că treapta preoţiei a fost întotdeauna cinstită de monahi. Astfel, se poate vedea cum în Sfântul Munte, atât în trecut cât şi astăzi, cel mai bătrân monah se pleacă în faţa unui tânăr cleric fără barbă căruia îi sărută mâna.
Preoţia e într-adevăr foarte scumpă. Nu conştiinţa Părinţilor fost aceea care i-a determinat să le interzică monahilor să devină preoţi.
.. eu nu voi dori să trăiesc în mănăstire aşa cum trăieşte un alt stareţ, ci aşa cum trăieşte Stareţul meu şi cum tâlcuieşte el viaţa monahală prin cuvântul său.
Mijlocul esenţial şi cel mai profund prin care Stareţul îl formează pe ucenic şi îl face conform cu sine este cuvântul. Cu cuvântul îl naşte, îl înnoieşte, îl mântuieşte, i-L insuflă pe Duhul Sfânt, i-L dă pe Hristos.
Să nu vrei să se facă cele legate de tine asa cum ţi se pare ţie, ci cum Ii place lui Dumnezeu, și vei fi netulburat si mulţumitor în rugăciune.
Înainte să închei, cred de cuviinţă să adaug încă ceva la cele spuse până acum.
Fără îndoială că ceea ce caută monahul este martiriul retragerii. Acesta este ca o “fugă”ce-l duce spre Dumnezeu. În vreme ce noi suntem împreună la această conferinţă monahală unde sunt prezenţi atât monahi athoniţi cât şi din alte mănăstiri, sunt alţii care trăiesc, luptă, flămânzesc, suferă şi priveghează pentru turma Domnului în Biserica luptătoare din lume.
Persecuţiile conduse de Imperiul Roman au contribuit în mare măsură la dezvoltarea principiului martiric în monahism. Monahismul răsăritean nu avea alte scopuri decât căutarea, descoperirea, cunoaşterea, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea cu El. Numai în felul acesta poate fi cineva îndreptăţit să dialogheze cu Dumnezeu. În Vechiul Testament Dumnezeu îi cere lui Iov : Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri (Iov 38: 3). Un om lipsit de curaj care caută să trăiască în confort nu poate dialoga cu Dumnezeu. În acelaşi duh, Sfântul Atanasie le spunea fecioarelor sale în mod categoric: “Alungaţi teama”pomenind şi de faptul că Biserica încredinţează aceleaşi lupte şi osteneli atât femeilor cât şi bărbaţilor.
Temelia duhovnicească pe care şi-a câştigat-o îl va duce în continuare către martiriul propriu-zis; din acest moment începe să se înalţe către Dumnezeu şi să trăiască monahismul pe o “cale evlavioasă”, să ducă o “viaţă filosofică” a participării la viaţa dumnezeiască. Şi dacă acest dor de a-şi exprima dragostea sa pentru Dumnezeu prin suferinţă, îi apare în suflet gata făcut sau înfăşat, totuşi nu va rămâne în acest stadiu ci va creşte neîncetat devenind chiar un “uriaş” ca unul ce trăieşte din viaţa monahală. Ceea ce vreau să spun e că temelia sa creştină, duhovnicească îl va conduce în mod inevitabil la iubirea de suferinţă întru martiriu.
Dintru început, după Cădere, omul şi-a dat seama şi a experiat faptul că ceea ce părea a fi un blestem – şi anume hotărârea lui Dumnezeu ca el să să-şi câştige pâinea prin sudoarea frunţii sale, să nască în dureri şi să redescopere raiul prin multe necazuri (Fapte 14: 22) – era în fapt ascunderea iubirii lui Dumnezeu, care ascundere era o cale şi un mijloc pentru cea de-a doua creare a omului, pentru reînnoirea celui ce căzuse care murea pe zi ce trece. Ajungând la o oarecare maturitate, omul a recunoscut în suferinţele sale, în sudoarea muncii sale şi chiar în moartea sa faptul că durerea să conţinea un mod de a fi, o posibilitate vie de a se descoperi în faţa lui Dumnezeu, mărturisindu-I dorinţa sa de îndumnezeire pierdută.
Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră. Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentru Hristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice: „Să nu ai nimic al tău”.