Dorind să te rogi cum trebuie, să nu întristezi vreun suflet, iar de nu, alergi în zadar.
Dacă întristezi vreun suflet, alergi şi te lupţi în zadar, te rogi şi strigi în zadar. In ce fel poţi să întristezi un suflet? Cu un cuvânt sau cu o privire, cu o mişcare, cu o împotrivire sau cu un cuvânt răspuns înapoi, cu o tachinare sau cu o glumă.
Omul care face poante, omul care tachinează, care râde înaintea oamenilor, mai ales înaintea oamenilor care au probleme sau dificultăţi, omul care îndrăzneşte să spună „nu“ – dacă îţi spun „nu”, te voi întrista, e fară importanţă dacă ceea ce spui tu este nelegiuit -, omul care nu îl vede pe celălalt ca pe o comoară pe care trebuie să o păzească, un astfel de om poate uşor să întristeze un suflet.
Dar de ce Awa Evagrie foloseşte expresia alergi în zadar? Pentru că omul este ceva uşor de modelat, dar si ceva uşor de rănit, se poate sfărâmă din te-miri-ce. Nu există sticlă de lampă mai subţire decât inimile oamenilor, mai ales ale femeilor. Un zâmbet de-al meu, o vorbă de-a mea e cu putinţă să-ţi sfărâme sufletul şi să nu-ţi revii cinci sau zece ani. O ironie de-a mea se poate să-l rănească pe un om de să nu-şi mai poată reveni toată viaţa, să rămână, de exemplu, un complexat pentru totdeauna, un fricos, incapabil să înainteze.
Această problemă devine mai serioasă când avem în faţă o mănăstire întreagă, în care firescul vieţii şi caracterul inepuizabil al mişcării lăuntrice şi exterioare fac ca lucrurile să fie mult mai serioase. De aceea, aflându-mă între oameni, trebuie să fiu singur, aşa încât să nu-l deranjez pe fratele meu şi să nu intervin în viaţa lui. Daca nu am această atenţie foarte mare în legăturile mele cu oamenii, dacă îmi scapă cuvinte, priviri, mişcări care îi rănesc, cu sau fără ştiinţa mea, pe oameni, să ştiu că nu pot să mă rog! De aceea Awa Evagrie spune: iar de mu alergi în zadar.
Eu v-aş fi spus: Ai rănit un suflet? Nu spera, înainte să treacă nişte ani, că te vei putea ruga. E cu neputinţă! Deoarece faptul că îţi pot spune: „Haide, bre, cară-te d-aici!” arată că am înlăuntrul meu atâta asprime, atâta sălbăticie, atâta individualism, încât nu am niciun fel de personalitate, nicio legătură cu trupul obştesc. Incă trăiesc ca un om însingurat sufleteşte şi, prin urmare, sunt o jumătate de om, nu sunt un om întreg, nu pot să fac ceva. Dacă trăiesc astfel, cum pot să nădăjduiesc că mă voi ridica atât de repede din starea mea şi că mă voi putea ruga? Ca să pot să mă rog, trebuie să-mi reconstruiesc personalitatea, să conştientizez că eu şi fratele meu suntem uniţi, că suntem un trup şi un duh unite de Duhul lui Dumnezeu.
De aceea un Cuvios spune că „temelia vieţii noastre este aproapele nostru”. Relaţia mea cu aproapele nu depinde de faptul că acesta este sau nu creştin. Aproapele este întotdeauna ceva subţire. Dacă cineva este om duhovnicesc, aceasta poţi să o înţelegi din relaţiile lui cu ceilalţi. Cu cât mai mult este un om al rugăciunii lăuntrice, cu atât mai mult este însingurat cu Dumnezeu, cu atât mai mult îi iubeşte pe oameni, cu atât este mai subţire şi mai sensibil, mai simplu şi mai îngăduitor, cu atât este un om mai de jertfa. Pentru că se află în legătură cu Dumnezeu si dobândeşte înfăţişare dumnezeiască, vede că toţi poartă acelaşi chip al lui Dumnezeu. Astfel, legăturile lui sunt fireşti cu toţi.
Cu cât mai mult se ascunde cineva în peştera lui, în ascunzişul lui, sau se urcă într-un pom sau într-un turn ca să rămână singur cu Dumnezeu cel singur, cu atât mai mult se uneşte cu toţi oamenii şi îi iubeşte pe toţi şi îi este cu neputinţă nu numai să spună unui om „Nu!“, dar nici măcar unui şarpe, unei viespi sau la orice altă vietate. Unul ca acesta este unit cu întregul cosmos, cu toate, şi se simte în armonie cu toţi. De ce? Pentru că este unit cu Dumnezeu.
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul
Despre rugaciune – talcuire la Avva Evagrie; Editura Nectarie