Dintru început, după Cădere, omul şi-a dat seama şi a experiat faptul că ceea ce părea a fi un blestem – şi anume hotărârea lui Dumnezeu ca el să să-şi câştige pâinea prin sudoarea frunţii sale, să nască în dureri şi să redescopere raiul prin multe necazuri (Fapte 14: 22) – era în fapt ascunderea iubirii lui Dumnezeu, care ascundere era o cale şi un mijloc pentru cea de-a doua creare a omului, pentru reînnoirea celui ce căzuse care murea pe zi ce trece. Ajungând la o oarecare maturitate, omul a recunoscut în suferinţele sale, în sudoarea muncii sale şi chiar în moartea sa faptul că durerea să conţinea un mod de a fi, o posibilitate vie de a se descoperi în faţa lui Dumnezeu, mărturisindu-I dorinţa sa de îndumnezeire pierdută.
Cu alte cuvinte, omul nu a găsit o altă cale mai bună de a-şi exprima dorul sau după îndumnezeire decât prin suferinţă pentru numele lui Dumnezeu.
Prin fire omul doreşte să ajungă un dumnezeu. Dar singurul mod prin care el poate să se restaureze pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu este jertfa – un limbaj plin de viaţă şi de suferinţă pentru Hristos, întru dobândirea împărăţiei Sale. Astfel suferinţa devine un factor necesar sufletului uman, un element înnăscut, instinctiv chiar materia primă prin care ne construim relaţia cu Dumnezeu. Sufletul nu se poate apropia de Dumnezeu decât prin suferinţe, încercări, ispite… Numai prin acestea îl poate iubi mai mult pe Dumnezeu devenind tot mai dependent de El. Din acest motiv putem afirma – iconomic vorbind ( cf. şi expresiei Sfântului Grigorie din Nazians şi a vieţii Părinţilor în general) – că Dumnezeu nu vindecă sufletul mai bine prin nici o altă metodă cât prin durere, osteneală şi ispite pentru a ne dărui viaţa în schimbul morţii noastre de bună voie.
Prin urmare, aşa cum nu a existat vreodată vreun suflet iubitor de Dumnezeu care să nu sufere durerile naşterii, cu atât mai mult se cuvin acestea vocaţiei lui monahale, ca unul ce suferă o naştere feciorelnică în pântecele Duhului mântuirii! Aşa se întâmplă cu cel care se doreşte după o viaţă ascetică – nu-şi îngăduie nici o odihnă pe calea sa, dar – dorindu-şi propria desăvârşire, se angajează în nevoinţe şi mai mari, în osteneli şi mai grele. Conştiinţa lui martirică este atinsă cu uşurinţă, umplută de bucurie şi de mulţumire ea trece şi la suferinţe extreme, este bucuria suferinţei ce alternează cu suferinţa pentru bucurie; în felul acesta, el se străduieşte încet, dar cu bucurie, a împlini orice nevoinţă şi a-L câştiga pe Hristos pentru sine.
Vedem monahi angajându-se în cele mai istovitoare munci. De exemplu: Sfinţi care se străduiesc să treacă prin cele 40 de zile de post fără a dormi, aşteptând un înger pentru a-i determina în oarecare fel să guste ceva. Vedem călugări atoniţi mâncând un oscior de peşte pentru a se conforma binecuvântării praznicale. Vedem monahi, atât astăzi cât şi în trecut, care zi şi noapte nici nu se aşează nici nu se întind pe pat, până ce picioarele lor se revoltă, cu toate acestea nu suferă nici o durere. Aceasta este tendinţa firească a fiinţei umane care gusta din bucuria întristării – desfătarea duhovnicească (nu psihologică) a durerii. Acel suflet merge pe o cale dureroasă pentru ca prin ea să apară înaintea lui Dumnezeu pe Care îl iubeşte pentru a trăi (din) iubirea Lui. Putem foarte uşor să observăm acest fenomen în existenţa noastră de zi cu zi.
Arhimandritul Emilian Simonopetritul