Înainte să închei, cred de cuviinţă să adaug încă ceva la cele spuse până acum.
Fără îndoială că ceea ce caută monahul este martiriul retragerii. Acesta este ca o “fugă”ce-l duce spre Dumnezeu. În vreme ce noi suntem împreună la această conferinţă monahală unde sunt prezenţi atât monahi athoniţi cât şi din alte mănăstiri, sunt alţii care trăiesc, luptă, flămânzesc, suferă şi priveghează pentru turma Domnului în Biserica luptătoare din lume.
Tema conferinţei noastre este monahismul şi martiriul. Putem spune oare că acesta din urmă se aplică oricui, fie el monah sau preot monah care trăieşte în lume?
Sigur că putem. În vreme ce primii luptă pe adevăratul teren al luptelor, preoţii monahi care păstoresc în Biserica din lume trăiesc din martiriul păstoririi lor păscând sufletele luptătoare din ţarcul Domnului. Ei nu pot face altceva decât să iubească martirul, să nu renunţe la suferinţe şi necazuri şi să se pregătească pentru noi martiraje. Nefiind traşi în jos de responsabilitatea locului de muncă şi a obligaţiilor lui, ei văd martiriul ca o modalitate necesară în iconomia timpului. Numai în acest fel îşi pot asigura o bază pentru luptele lor preoţeşti şi duhovniceşti. Dar pe lângă lucrarea lor pastorală, ei trebuie să prevadă în ce măsură reuşesc în lucrarea lor. Ei eşuează, dar nu pentru că sunt incapabili de reuşită ci pentru că – aşa zicând – apostolatul celui ce lucrează în Biserică e acela de a eşua, a eşua pentru a se arăta puterea lui Dumnezeu. Ilie Zelotul (cel râvnitor, n.t.) a fost trimis să dea mărturie pentru adevăr şi să propovăduiască pe Dumnezeul cel viu. Dar cu ce rezultate s-a ales acest sfânt profet din misiunea lui? Modul în care Dumnezeu la luat din această viaţă a fost, evident, minunat, dar am putea spune ca fost totodată o lovitură ce a însemnat înlocuirea lui cu alt profet. Tocmai pentru sămânţa mărturiei lui l-a trimis Dumnezeu.
Ioan Înaintemergătorul a mărturisit pentru adevăr şi a mustrat pe cei fără de lege. Cu toate acestea, în vreme ce păcatul continua să fie săvârşit el şi-a pierdut capul! N-a reuşit. Totuşi el rămâne Înaintemergătorul Domnului, culme a profeţilor.
Unde este mulţimea bisericilor pe care Apostolii le-au întemeiat în Răsărit? Unde sunt performanţele ascetice şi minunile atâtor sfinţi? Ce s-a întâmplat cu propovăduirea celor zece mii de propovăduitori ai Cuvântului dumnezeiesc? Lumea continuă să se scalde în mlaştina păcatului.
Dar cu proprii noştri fii, oile noastre, poporul nostru pentru care ne ostenim şi suferim ce se întâmplă? Să recunoaştem faptul că vor continua să trăiască în păcatele inimilor lor, în acele patimi în care toată societatea trăieşte. Şi totuşi vor supravieţui pentru veşnicie începând din momentul în care Dumnezeu îi va lua la timpul hărăzit fiecăruia pe care numai El îl ştie. Deşi putem suferi greutăţi ce par să nu se mai sfârşească, Dumnezeu e Cel ce aduce izbăvirea. El este Cel ce luptă şi câştigă pentru poporul nostru şi nu noi prin lucrarea noastră, ci prin modul descoperit profetului Isaia, a cărui înfrângere i-a prezis-o zicându-i: Din butucul rămas va lăstării o mlădiţă sfântă (Is. 6:13) – adică mlădiţa din Sion – cu alte cuvinte i-a spus: Vei fi înfrânt! Şi pentru a continua cuvântul Domnului :“În vremea când lumea va defăima Cuvântul Domnului, când le voi da pâinea Mea , Mă vor huli şi Mă vor tăgădui Şi vor striga către Mine: Pleacă de la noi Dumnezeule! Dar în muntele Sionului Am pus sămânţa Mea cea sfânta cu puterea de viaţă dătătoare a Duhului, care va fi mlădiţa, rădăcina miezul şi temelia lui. Este sămânţa care va persista dea-lungul veacurilor prin furtunile păcatului până ce va trece prin, şi va curăţii tot răul. Va păstra rămăşiţa lui Israel şi o va transforma într-o Biserică, în trupul Fiului Acelui Dumnezeu Care este Tatăl celor mântuiţi.”
Această sămânţă este păstrată în stare monahală, vie şi lucrătoare, care va da lăstar Bisericii punând oamenilor la inimă drepturile lui Dumnezeu, iar drepturile oamenilor la rândul lor – drepturi care adesea sunt inconştient cerute – se descoperă clar şi cu putere, în viaţa monahală.
Dumnezeu a cinstit viaţa omului prin condiţia monahală prin care lumea e apărată: “prin monahi lumea stă în picioare iar umanitatea e înfrumuseţată”.
Pentru aceasta, fraţi şi părinţi, să avem mai multă încredere – indiferent în ce stadiu ne aflăm – în ceea ce ne-am hotărât să devenim prin îmbrăcarea rasei monahale. Să avem mai multă credinţă în aceasta decât în noi înşine indiferent de cât de puternici (am crede că) suntem.
Dacă dorim să realizăm ceva cu totul special pentru noi, să ne fie într-adevăr spre bucurie, pentru că am fost învredniciţi să devenim monahi şi, prin urmare, co-moştenitori ai martiriului sfinţilor. Să nu ne neliniştim de vreo preoţie anume pe care o vom fi primit-o şi să nu uităm că vocaţia noastră e una a martiriului. Din pricina noastră Dumnezeu are grijă de toţi oamenii. Dumnezeu e Cel ce dă viaţă acestei lumi. Oare nu poate El dărui viaţă acelor inimi din Biserică aşa cum ne-a dat nouă.
Arhimandritul Emilian Simonopetritul