Temelia duhovnicească pe care şi-a câştigat-o îl va duce în continuare către martiriul propriu-zis; din acest moment începe să se înalţe către Dumnezeu şi să trăiască monahismul pe o “cale evlavioasă”, să ducă o “viaţă filosofică” a participării la viaţa dumnezeiască. Şi dacă acest dor de a-şi exprima dragostea sa pentru Dumnezeu prin suferinţă, îi apare în suflet gata făcut sau înfăşat, totuşi nu va rămâne în acest stadiu ci va creşte neîncetat devenind chiar un “uriaş” ca unul ce trăieşte din viaţa monahală. Ceea ce vreau să spun e că temelia sa creştină, duhovnicească îl va conduce în mod inevitabil la iubirea de suferinţă întru martiriu.
Când a suferit, fiind martirizat prin moartea Sa pe Cruce, Hristos a devenit “modelul” nostru (I Pt. 2. 21), noi am fost făcuţi demni de a împlini lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Său (Col. 1: 24); prin suferinţele Lui, prin reamintirea lor, noi le facem într-un fel anume prezente sau contemporane în Biserică ca unele ce sunt încă pricinuitoare de restaurare, viaţă şi mântuire.
Domnul nostru l-a chemat pe Pavel la apostolat ( aşa cum a făcut-o şi cu ceilalţi) arătându-i tot ce avea de suferit (Fapte 9: 16), demonstrând în acest fel că Pavel n-ar fi putut fi ucenicul şi Apostolul fără să sufere de dragul Său. Apostolul îşi arată întotdeauna suferinţele ca o dovadă clară a apostolatului său, a sincerităţi şi a dragostei de Dumnezeu. Suferinţele sale sunt pline de un har care pecetluieşte credinţa sa în Hristos. Cu adevărat, noi nu suntem numiţi creştini doar pentru faptul că credem în El ci şi pentru că suferim pentru El. Prin urmare, suferinţa e aceea care îmbunătăţeşte sau completează credinţa noastră; ea e dovada umanităţii noastre îndumnezeite, altfel vom fi incapabili de a-L iubi şi sluji pe Dumnezeu.
Apostoli şi-au pecetluit apostolatul prin moarte martirică, de pildă Iacob, primul care a murit, Andrei cel întâi chemat, la fel primul diacon – Sfântul Ştefan. După Sfântul Ioan Scărarul, monahul e văzut ca unul ce “mărşăluieşte pe linia primilor martiri”. Înainte de Apostoli, Ioan Înaintemergătorul Domnului, numit de Ieronim Conducătorul anahoreţilor, fusese deja martirizat, deja urmase calea profeţilor de dinaintea lui. Aceia care în Vechiul Testament au suferit strâmtorări prin munţi, peşteri şi prin crăpăturile pământului (Cf. Evr. 11) au devenit prototipul monahilor. Ei sunt, cum s-ar spune, monahi înainte de monahism şi sunt lăudaţi de Scriptură pentru că şi-au petrecut viaţa cu atitudinea şi curajul martirului. Eleazar a fost numit om sfânt atunci când a murit în chinuri cu demnitate”(4Mac. 6:30). Ca şi ceilalţi creştinii, încă de la început monahii studiază zilnic Vechiul Testament şi citesc Psaltirea care le insuflă căutarea lui Dumnezeu, de dragul Căruia sunt ucişi toată ziua, fiind socotiţi ca nişte oi de junghiere (Ps. 43: 24). Ei sunt hotărâţi să-L caute pe Dumnezeu cu tot cugetul lor care însetează de Dumnezeul cel viu (Ps. 42. 2), fapt ce pricinuieşte o ascuţime a suferinţei, un neostoit dor martiric, o neîncetată subţiere a sufletului. Fiind lipsit de Dumnezeu sufletul său aleargă ca un vânător pentru a se înfăţişa înaintea Nevăzutului Dumnezeu Care sigur nu leapădă lacrimile pe care monahul le are ca hrană zi şi noapte de dragul Său.
Credinciosul citeşte zilnic în Psaltire despre munţii şi toată întinderea pământului care se veselesc de Faţa lui Dumnezeu, despre dealuri şi pustietate de unde vine ajutorul Său, aşa ca în descoperirea despre femeia – imagine a Bisericii şi a fiecărui suflet – care născuse Pruncul (Apoc. 12: 13 şi urm.) şi căreia i s-au dat două aripi ale vulturului celui mare ca să zboare în pustie la locul ei. De aceea, ne putem întreba cum poate fi atât de dificil pentru el să-L caute pe Dumnezeu dedicându-se Lui pentru a se înfăţişa înaintea Lui împreună cu munţii şi pustietatea, îmbrăţişând toate ispitele şi ostenelile vieţii pustniceşti ori să vadă această pustietate ca un loc şi o cale a martiriului său?
Din chiar primele momente ale întemeierii Bisericii în această lume, era cu totul firesc pentru creştinii care doreau să cunoască Scriptura şi lumina desăvârşirii evanghelice, fiind doritori să ia crucea lui Hristos şi moştenirea Împărăţiei Cerurilor, era firesc ca ei să dorească să fie alături de locuitorii pustiului. Voiau să fie ca fecioarele ce-I urmează Mielului oriunde Se va duce ( Apoc. 14: 4) şi să se deosebească de lume de la bun început, fie spaţial fie prin modul lor de viaţă iar mai târziu, pe măsura creşterii lor în iubire şi-n maturitate duhovnicească, de chiar sinea lor, fiind în acord cu spusa Sfântului Pavel: lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume (Gal. 6: 14).
Vocaţia monahală e deodată o stare a minţii iubitoare de pustietate şi o conştiinţă a dragostei întru martiriu. Acestea două se nasc şi cresc împreună. Le-am putea imagina ca floarea şi fructul propovăduirii evanghelice. Mulţi şi-au pus libertatea în slujba alegerii şi căutării căii “mai directe” a vieţii creştine dându-se pe ei dumnezeieştilor nevoinţe ascetice de dragul lui Hristos. Din acest motiv era cât se poate de firesc ca Biserica – de vreme ce în secolul patru recunoscuse viaţa monahală ca fiind întemeiată pe libertate şi organizare – să-i privească pe monahi ca pe nişte fii “aleşi” şi să se intereseze în mod special de miile de asemenea iubitori de Dumnezeu şi virtuoşi atleţi ai lui Hristos, arătându-şi grija maternă pentru modul lor de viaţă de imitare a îngerilor şi contribuind din plin la dezvoltarea ei. Vedem cum, în esenţă, monahismul este foarte vechi. Datează chiar din momentul în care Fiul a dat mărturie despre – şi a fost martirizat pentru – Tatăl ori cel mai târziu din vremea când Biserica lui Hristos a fost întemeiată pe temeliile Crucii iar martiriul a fost o notă dominantă în lucrarea membrilor ei. Temeliile duhovniceşti ale primilor creştini şi tradiţiile în care s-au ancorat i-au îndemnat la un martiriu ce urma să fie împlinit în mod local: în munţi peşteri şi mănăstiri. Pe scurt, conştiinţa lor martirică îi îndemna să săvârşească ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.
Arhimandritul Emilian Simonopetritul