Postul cel Mare este legat de pustie şi, în general, de retragerea din societatea oamenilor. Numărul de patruzeci al zilelor de post nu este întâmplător. Este, într-un anume fel, o repetare liturgică a retragerii Domnului în pustie, ca să-l înfrunte pe vrăjmaş şi să înceapă perioada legăturii Sale intense cu Tatăl, cea mai importantă perioadă din viaţa Lui.
Numărul aminteşte, de asemenea, de cele patruzeci de zile petrecute de iudei în pustie, după ieşirea din Egipt, şi de aşteptarea lor la poalele Sinaiului. Acolo se pregăteau şi se curăţau în fiecare zi, aşteptând ca Dumnezeu să le vorbească. Şi când Dumnezeu a început să Se arate, au auzit tunetele, au văzut fulgerele şi şi-au acoperit ochii, pentru că ştiau că în spatele tuturor acestora este Dumnezeu (cf. leş. 19, 1). Răstimpul de patruzeci de zile se întâlneşte adeseori în Sfânta Scriptură, întotdeauna în legătură cu postul, cu pustia şi cu retragerea.
Postul cel Mare, în înţelesul de perioadă afierosită în întregime lui Dumnezeu, este timpul natural al credinciosului, al omului afierosit Domnului. La rândul său, pustia este cadrul firesc al monahului, al omului care vrea să-L întâlnească pe Dumnezeu. Nu este întâmplător faptul că Biserica fuge, în Apocalipsă, în pustie (cf Apoc. 12, 6). De asemenea, nu e întâmplător faptul că, atunci când oamenii au început să se înmulţească, au hotărât să iasă în pustie, deşi ar fi putut să se organizeze în societatea în care trăiau. Mai mult, nu este întâmplător faptul că pustia a fost considerată o imagine a Bisericii şi a împărăţiei cerurilor şi că este mireasa lui Hristos, care naşte cei mai mulţi şi cei mai buni fii.
Dacă am vrea să găsim un loc în care Dumnezeu S-ar putea descoperi pe Sine, acesta este pustia. De aceea şi locul monahilor este în pustie. O mănăstire se îndreptăţeşte numai dacă este cu adevărat o pustie, dacă obştea monahală îi reprezintă pe toţi aceia care s-au retras din lume şi au locuit în pustie. Prin urmare, o mănăstire îşi împlineşte scopul dacă are toate caracteristicile pe care le are sălăşluirea în pustie. Pe de altă parte, Postul cel Mare poate fi trăit numai în pustie, aşa cum l-au trăit Hristos, Părinţii, Prorocii şi, în general, istoria Bisericii noastre de dinainte de Hristos şi de după El.
Să vedem însă în mod mai analitic ce este mănăstirea şi cum este viaţa monahilor. Se poate ca cineva, asumându-şi o misiune, din pricina numeroaselor întâmplări fericite sau a multor necazuri pe care le va întâlni, să-şi uite misiunea iniţială. La fel se poate întâmpla şi cu un monah. De aceea merită osteneala să vedem ce este pustia, adică mănăstirea, ca să nu se întâmple aşa ceva şi cu noi.
În primul rând, pustia este o ieşire. Ce înseamnă „ieşire”? „Ieşire“ înseamnă părăsire, îndepărtare de lume, prin loc, timp şi prin schimbarea felului de viaţă. Nu înseamnă o simplă dispoziţie lăuntrică a cuiva de a trăi de parcă nu s-ar afla în lume, ci este cu adevărat o îndepărtare de lume. „Ieşire” înseamnă: tot ce-am lăsat în urmă a dispărut din faţa mea, nu e cu putinţă să mai am în faţa ochilor ceea ce am părăsit.
Atunci, de ce oamenii susţin rămânerea în lume? De ce accentuează retragerea făcută numai prin felul de viaţă? De ce spun că monahismul este un mod de viaţă, la fel şi moartea faţă de lume? Pentru că dau o atenţie specială luptei omului, puterii şi hotărârilor lui, uitând că omul este căzut si că, orice ar face, tot căzut rămâne. Pământul naşte pământ, ţărâna – ţărână, carnea – carne. Ce pot să fac eu, ca om? Oricât aş vrea ca prin schimbarea modului de viaţă să-mi lucrez mântuirea, îndumnezeirea, retragerea, ieşirea mea din lume, strădania îmi va rămâne omenească. In pustie, dimpotrivă, mă duc ca să mă afund în nisip şi să mor. Când voi cădea acolo, atunci va veni Dumnezeu.
Când cred în puterea omului, creez o soteriologie mincinoasă, un sistem de gândire pur raţional, care nu decurge din experienţa Bisericii, din cunoaşterea felului în care Dumnezeu l-a creat pe om, nici a scopului la care îl cheamă să ajungă. Ca om, tot ce am de făcut este să cad în braţele Tatălui, în braţele propriei mele pustii. De aceea monahismul este, mai întâi de toate, o separare prin loc, pentru că şi Hristos ieşea în pustie, sfinţii au trăit în pustie, toate au propăşit în pustie.
Să luăm un exemplu simplu. Monahul, lepădându-se de căsătorie, se leapădă de femeie, interzice până şi intrarea femeilor în mănăstire, pentru că „părăsire” înseamnă că nici măcar nu văd femeie în pustia în care mă duc.
Prin urmare, ieşirea este esenţială, este o separare deplină, o îndepărtare deplină, o călătorie în sens opus călătoriei făcute de lumea pe care o părăsesc. Tot ce am lăsat înapoi, pentru mine, a murit. Nu e cu putinţă să trăiască nici în inima mea, nici în mintea mea, nici în perspectiva mea. Lumea nu mai există pentru mine, nici măcar ca un reflex al luminii lumii, nici măcar un ecou al ei nu se mai poate apropia de cele mai dinlăuntru ale mele.
Aşa cum, pentru unii oameni, Dumnezeu nu există, este mort, din cauza vieţii pe care o duc, tot aşa şi pentru monah, lumea nu există. Nu există nimic din ceea ce exista mai înainte, din ceea ce trăia înainte: femeie, bani sau averi, voie proprie sau dorinţe, programare a vieţii, zbucium sau gânduri, dispoziţie de a reuşi sau de a câştiga ceva.
Monahul este un mort. Pentru el există doar deplina absenţă a vieţii. Nu există ceva care tresaltă, care palpită pentru el, o inimă, un lucru care poate să-l mişte, să-i placă sau să-l atragă. Nici nu poate să caute să atragă pe cineva. Această lipsă a vieţii este deplina nepătimire. Am putea spune că monahul nu se îndrăgosteşte de nimic.
Cine locuieşte în pustie, oriunde ar privi, nu vede decât nisip. Ce să iubească? Ce să simpatizeze? Unde să şadă? Tot aşa şi un monah trăieşte desăvârşita lipsă a vieţii, desăvârşita lipsă a oricărui ecou şi reflex lăuntric sau exterior; şi amândouă sunt la fel de importante.
Dar, de vreme ce mănăstirea este o îndepărtare deplină de orice se vede şi se aude şi o deplină absenţă a oricui altcuiva, chiar şi a sinelui meu – pentru că se poate ca eu să fiu o „fiară“ înaintea sufletului meu şi să creez în duhul meu toată atenţia şi înclinaţia către mine însumi -, cum pot să-mi trăiesc în pustie moartea şi această absenţă a vieţii?
Ca să folosim cuvintele Marelui Vasile, vom spune că pustia este, mai întâi, uitarea lumii şi a obiceiurilor ei. Asta înseamnă că lumea este limitată, că are un anumit hotar, o anumită vârstă, că e supusă stricăciunii, schimbării, plinirii, împuţinării, că se supune legilor creaţiei. Monahul însă nu are viaţă. Dimpotrivă, uită pe deplin întreaga lume şi fiecare obicei, pentru că obiceiul este o putere, o înclinaţie, o atracţie, un precedent pentru ceva care urmează. Dar şi o amintire este un obiect văzut în inima mea, ceva care există înlăuntrul meu şi pe care îl trăiesc în întregime, iar atunci nu sunt monah. Se poate să fiu călugăr, dar sunt un călugăr care încă n-a murit, care încă sunt chemat să mă botez în moartea lui Hristos.
În al doilea rând, pustia este dezlegarea, pe de-o parte, de orice legătură cu oamenii, fie că sunt rudele mele trupeşti sau spirituale, iar pe de altă parte, este dezlegare de orice legătură lăuntrică. O legătură poate să fie, de exemplu, lipsa mea de libertate, pentru că omul în Hristos este pe deplin liber. O altă legătură pot fi şi părerile mele.
Orice poate să fie, pentru mine, o legătură care trebuie să se sfărâme în întregime. Nefiind sfărâmată, se pune problema autenticităţii devenirii şi locului meu în mănăstire. Prin urmare, pustia este o ieşire, o moarte, absenţa şi îndepărtarea vieţii. La mine nu ajunge nimic, nici măcar sinele meu. Dar pe toate acestea le trăiesc în viaţa mea de zi cu zi ca pe o dezlegare a legăturilor mele şi ca pe o uitare a lumii, a obiceiurilor şi a trăirilor mele lăuntrice. Nu am nicio altă trăire lăuntrică în afară de cea a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este neschimbător, nu Se supune la niciuna din legile celor create. Dumnezeu este singurul care nu este lume. Toate celelalte au fost făcute într-un anumit moment si alcătuiesc lumea făcută de Dumnezeu. Nu le las deoparte pentru că sunt păcătoase, ci pentru că sunt lume.
Fuga mea de lume nu are legătură nemijlocită cu fuga de păcat. Fără îndoială, mai întâi de toate părăsesc păcatul, dar, când spunem „fugă“, nu o înţelegem pe cea faţă de păcat, ci fugă faţă de cele în care eram şi faţă de ceea ce eram. Mănăstirea, fiind o pustie, este, mai întâi de toate, o tăcere desăvârşită. Nu există nimic care să strige, să facă gălăgie. In caz contrar, întrerupe de îndată starea de pustie.
Un susur de ape, un foşnet de floare, un cântec de pasăre, toate acestea risipesc starea de pustie şi ia naştere o oază. Pustia este cu desăvârşire tăcută, singura voce este tăcerea. In al doilea rând, mănăstirea este tăcerea deplină faţă de toate cele care s-au îndepărtat mult şi nu pot să ajungă la mine duhovniceşte sau pe calea auzului. Este o tăcere desăvârşită în mediul meu înconjurător, în sufletul meu, în duhul meu, în inima mea. Nu există ceva care să se mişte, aşa încât să producă valuri sonore şi, apoi, vreun glas sau vreun zgomot înlăuntrul meu. Numai omul tăcut poate să-L înfăţişeze cu adevărat pe Dumnezeu, pentru că tăcerea este premisa stării noastre înaintea lui Dumnezeu, a putinţei de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, de a veni în comuniune cu însuşi Dumnezeu, prin Iisus Hristos.
Dacă vedem lucrul acesta în mod practic, am putea spune că nu poate fi monah cineva care se simte bine în gălăgie, în discuţii, care întreabă sau răspunde cu uşurinţă. O întrebare decurge dintr-o viaţă puternică din lăuntrul nostru, dintr-un interes puternic. Dar, pentru că un interes este o legătură, înseamnă că Dumnezeu nu există, nici moarte, nici ieşire din lume, că toate câte le-am dorit sunt o minciună sau cel puţin o formalitate, un program pentru viaţa viitoare. Astăzi însă acestea nu sunt realitate.
Monahul nu poate nici să răspundă, pentru că răspunsul este o alegere omenească, părtăşie la pulsul şi la viaţa omenească, la îngrijorările, interesele şi valorile omeneşti. Este altceva decât o ieşire din tot ceea ce deţine viaţă.
De asemenea, un monah nu poate să aibă înlăuntrul său cuvânt, o adunătură de gânduri şi de idei, o imaginaţie capabilă să meargă încolo şi încoace şi să plăsmuiască vise, lucruri măreţe, lumi paralele. Altfel, încă nu a ajuns la înălţimea la care îl cheamă Dumnezeu, trăieşte în lumea stricăciunii, în legile deşertăciunii, în lumea pe care a creat-o păcatul, este un înlănţuit în legile păcatului strămoşesc. Nu s-a dezlegat de legături prin iertarea păcatelor pe care a primit-o la botez. Nu e nevoie de nicio altă dovadă că înlăuntrul lui există păcatul, o putere satanică. Faptul că are gânduri, idei, imaginaţie, cuget care lucrează, stăpâneşte şi îl înşfacă, fie când e treaz, fie când doarme, arată că înlăuntrul lui conduce păcatul, că lumea este pentru el o „împărăţie”. Prin urmare, el nu este nici stăpân peste viaţa lui, nici peste universul său lăuntric.
Monahul este cu desăvârşire tăcut, mai întâi de toate înlăuntrul său, dar şi în exterior. Mediul pe care şi-l creează în jurul său şi în care se simte bine este cel al isihiei.
Monahul gălăgios este monah la înfăţişare.
Dar ce putem să spunem despre zgomotele naturale şi despre neajunsurile unui loc anume, din perspectiva isihiei? Vorbind despre isihie, nu ne gândim la aceste dificultăţi, cu toate că şi ele sunt nişte neajunsuri, nişte scăderi ale vieţuirii monahale. Se poate ca cineva să fie monah, dar, având aceste neajunsuri, nu trăieşte într-un mediu atât de firesc pe cât îl vrea Biserica noastră când îl aşază în corul apostolic al vieţii singuratice. In orice caz, lucrul care are importanţă este isihia, care ţine mintea concentrată. Cea mai mică îndepărtare a ei o face lumească şi transformă în trup tot ceea ce este mai simplu în om. Tăcerea este strigătul veşnic şi înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu. Omul tace ca să poată să audă. Când vorbesc, nu aud ce spui. Când vorbesc, cheltui putere, nu concentrez putere, aşa cum trebuie să fac ca monah.
* Cateheză rostită la Sfânta Mănăstire Simonos Petras, 12 februarie 1977.
Arhimandritul Emilian Simonopetritul, Cuvântări duhovniceşti la sărbători, Editura Sfântul Nectarie