Deși Dumnezeu ne-a dat medicamentele, noi trebuie întotdeauna să ne raportăm la Dumnezeu, și nu la medicamente. Când merg la un medic sau iau un medicament, în realitate mă încredințez lui Dumnezeu. Dacă nu gândesc așa, atunci, chiar dacă mă fac bine, e valabilă zicala care spune că operația a reușit, dar bolnavul a murit, fiindcă, deși m-am făcut bine, am murit duhovnicește, de vreme ce nu m-am încredințat lui Dumnezeu.
Dacă se întâmplă vreo sminteală din pricina unui tânăr care n-a îmbrăcat încă schima monahală, nu-l îmbrăca cu ea, ci alungă-l din mănăstire.
Cu toate ca Sfântul Antonie alunga cu greutate pe cineva care ajunsese deja monah – în mănăstiri există, în general, îndelungă răbdare şi bunătate -, îngăduia totuşi egumenului să-l scoată din mănăstire pe începătorul care era o sminteală publică şi o cursă în mănăstire.
Aș vrea să vorbim despre ceva care are legătură cu trezvia și cu bucuria și care se numește canon.
Canonul reprezintă mâncarea și băutura zilnică a omului, iar în limbajul ascetic, el este numit «liturghie» [lucrare]. Atunci când Părinții ascetici vorbesc despre liturghie, nu se referă la Sfânta Liturghie. De aceasta rareori aveau parte.
Ce uşoară este viaţa duhovnicească! După cum la o expoziţie vezi în prima sală gravuri în metal, în a doua sculpturi în lemn, în a treia schiţe, tot astfel şi în viaţa duhovnicească prima virtute o aduce pe cealaltă. Toată truda, toată zdroaba, toate greutăţile, în realitate, sunt o tihnă. Greutatea vieţii monahale este vederea omului lumesc sau trăirea omului egoist.
„Nu te măsura pe tine în toate cele pe care le faci” (Avva Isaia)
Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut.
Nu dori să vezi în chip simţit îngeri sau puteri sau pe Hristos, ca să nu-ţi ieşi din minţi cu desăvârşire, primind lup în loc de Păstor şi închinându-te vrăjmaşilor demoni.
Dacă doreşti să vezi faţa Tatălui Care este în ceruri, să nu dai atenţie nici dacă ţi S-ar înfăţişa Hristos sau îngeri sau puteri! Hristos este cu adevărat prezent. Nu-i nevoie să-L vezi ca să spui că Hristos este aici, că Hristos e de faţă.
Să luăm un exemplu. Vii să-mi vorbești înăbuşit de problemele tale. Eşti bolnav, ai păcătuit, ai fost dat afară, te-au izgonit din mănăstire, ți-au spus că ai cancer și-o să mori.
Care este însă oglinda inimii noastre? Simțul duhovnicesc, pe care-l dobândim atunci când avem o conștiință bună și îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.
Există întristări, dar există și nenorociri. Ce sunt nenorocirile. Când avem amenințări una după alta de jur împrejur. Când suntem acuzați din toate părțile și ne ascundem capul, inima, mintea, ca nu cumva să se întâmple să ne doboare. Trăim o stare de tristețe, de deprimare. Suntem într-o stare în care ne tot plouă și fulgeră, suntem potopiți și nu putem face nimic. Ne fuge pământul de sub picioare și nu putem scăpa, pentru că suntem legați! Aceasta este nenorocirea.
Ne rugăm, și înlăuntrul nostru intră Dumnezeu. Odată cu răsuflarea, intră Hristos. Când ne rugăm, se săvârșește intrarea lui Hristos. Așa cum copiii evreilor și adulții și-au așternut hainele ca să intre Hristos în Ierusalim, tot așa și noi, cu rugăciunea, îi așternem lui Hristos propriile noastre haine ca să intre înlăuntrul nostru.
Când cineva ne respinge sau este supărat pe noi, ne apropiem de el, îl întrebăm de ce e supărat, nu cumva are ceva cu noi, îi facem un dar ca să-l îmbunăm, să-l înveselim, urmărim ce vrea ca să ne iubească mai mult sau ca să-l iubim; și este un om muritor, poate chiar păcătos. Cu mult mai mult trebuie să facem așa ceva cu un sfânt. Trebuie să intrăm în legătură cu el, ca să putem avea tihna și ușurința de a-i cere ce vrem. Sfântul s-a luptat în viață, a trăit într-un anume loc, s-a ostenit pentru Hristos și, de aceea, nu îngăduie să-i răpim tainele fără să ostenim.
Osteneala și credința că stăm înaintea lui Dumnezeu, că ne vede și ne miluiește, ne dăruiesc tihnă, libertate, nădejde, pentru că știm că „nu este nici de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluiește” (Romani 9, 16). Vai și amar dacă isihia și pacea ar depinde de noi! Dar, ce mângâiere! Asta nu-i treaba ta – zice Dumnezeu –, e treaba Mea! „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă din calea ce vicleană și să trăiască” (Iezechiel 18, 23).
Numai să nu slăbească până la ieșirea lui să strige către Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ziua și noaptea.
Fraţii mei, să murim înainte de a muri! Să murim faţă de păcat, să iubim pocăinţa! Să ne spovedim, să facem o făgăduinţă lui Dumnezeu şi să o împlinim! De asemenea, să ne rugăm, iar atunci vom vedea că ne vom apropia de tronul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ne va dărui harul de îndată şi ne va umple de lumină, de dor, de dorire şi de uimire, şi vom spune: „O, cele cereşti, sfinţii, îngerii! Să fim aspri numai faţă de păcat!
Să strigăm, să-L rugăm pe Dumnezeu pentru noi și pentru morții noștri, și să știți că morții noștri, când ne rugăm neîncetat, se apropie tot mai mult de Dumnezeu și ajung în cele din urmă în slavă, câtă vreme nu o refuză.
Ca să ne încredințăm de câtă vrednicie are osteneala și truda, ne vom referi la trăirea pe care a avut-o cineva în vremea rugăciunii: „Am început să spun rugăciunea cu șiragul de metanii. Mă străduiam să îmi cobor mintea în inimă, dar mi se părea că respirația mi s-a oprit. Nu m-am oprit. Am inspirat adânc de câteva ori și mi-am continuat strădania. După puțin timp, nu mai era nevoie de niciun efort. Simțeam că rugăciunea iese din inimă într-un ritm continuu.”
Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.