Persecuţiile conduse de Imperiul Roman au contribuit în mare măsură la dezvoltarea principiului martiric în monahism. Monahismul răsăritean nu avea alte scopuri decât căutarea, descoperirea, cunoaşterea, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea cu El. Numai în felul acesta poate fi cineva îndreptăţit să dialogheze cu Dumnezeu. În Vechiul Testament Dumnezeu îi cere lui Iov : Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri (Iov 38: 3). Un om lipsit de curaj care caută să trăiască în confort nu poate dialoga cu Dumnezeu. În acelaşi duh, Sfântul Atanasie le spunea fecioarelor sale în mod categoric: “Alungaţi teama”pomenind şi de faptul că Biserica încredinţează aceleaşi lupte şi osteneli atât femeilor cât şi bărbaţilor.
Persecuţiile le-au dat credincioşilor posibilitatea să-şi pecetluiască dorul lor arzătoare către Dumnezeu cu martiriul sângelui. Acesta a fost primit ca pe un dar de la Dumnezeu ca o dobândire a unor puteri dumnezeieşti care au întărit slăbiciunea umană, ca o slavă şi cinste dată lor din infinita Lui dragoste pentru umanitate, ca o ocazie unică de a-şi deschide sufletele către o viaţă către adevărata realitate, ca o trezire dintr-un vis şi ca o trecere de la stricăciune la veşnicie. Martiriul sângelui le-a asigurat o mântuire sigură şi imediată – primirea efectivă a lui Dumnezeu. Sângele s-a vărsat pe mormântul Bisericii iar aceasta a dat naştere sfinţilor. Mai mult decât orice altceva persecuţiile au devenit viaţa fiilor săi; prin vărsarea sângelui ei au moştenit cerul.
Cu toate că a recunoscut tragismul demonic al persecuţiilor, Biserica s-a îmbrăcat cu lumina martirilor devenind tot mai puternică. În aşa numita Liturghie a Apostolilor ea îndeamnă oamenii să-şi amintească în mod special de Sfinţii Martiri pentru a se învrednicii şi ei de “a participa la luptele lor”. Biserica e încredinţată de faptul că: “Acolo unde este Duhul Sfânt, în mod inevitabil urmează persecuţii şi lupte care apar ca nişte umbre” şi invers: Unde este martiriul acolo este şi Duhul.
Când din mila lui Dumnezeu persecuţiile au încetat, sufletele înflăcărate de dragostea lui Dumnezeu s-au îndreptat mai mult sau mai puţin către viaţa ascetică. Aşa cum spunea Sfântul Isaac Sirul, ceea ce martirii au realizat într-o singură zi, primind ceea ce ştiau că vor primi în mod sigur – cununa mucenicească, monahii la rândul lor realizează prin post priveghere într-o singură seară, pentru slava lui Dumnezeu şi în aşteptarea bucuriei parusiace; prin aceasta ei sunt chemaţi la “un martiriu nevăzut”, pe care-l îndură zi şi noapte într-o linişte cum numai Biserica le poate oferi, ca una ce e ferită de orice oprimare.
Iar acum, după toate persecuţiile, oriunde apar părinţi potriviţi a fi călăuzitori spre Hristos, acolo înfloresc nenumărate comunităţi de monahi şi monahii.
Martiriul zilnic al monahilor este efectiv o participare la moartea lui Hristos, îndurând suferinţe ca unii ce sunt nişte eroi ai credinţei . Prin aceasta ei pot pretinde dreptul la o parte din slava sfinţilor. Mijloacele acestui martiriu sunt ascultarea şi asceza. Ele presupun lupte de diferite tipuri precum tăierea voii şi practicarea smereniei. Chilia este arena de luptă. Monahii care “cred în moarte ca trecere la viaţa cea adevărată”, luptă ca nişte oameni morţi într-o lume care e ca un “mormânt înainte de mormânt”şi o acceptă ca pe arena lor.
Toţi aceşti “oameni care îşi au sângele în mâinile lor”, au fost întotdeauna veneraţi de mulţimea oamenilor. Ei reaprind credinţa lor, le întăresc sufletele şi-i ridică să slujească Domului Care îi va învrednici să “dănţuiască cu martirii şi să vorbească cu îngerii”.
Deşi nu pare să implice vărsarea sângelui, martiriul vieţii monahale este în mod evident o urmare a vocaţiei monahale. Este împlinirea vieţii ascetice. Aceasta la rândul ei creează nenumărate moduri de expresie ale ascetului respectiv care depind de măsura râvnei, de caracter, de libertatea interioară, cunoştinţe, împrejurări, obiceiuri şi aşa mai departe dar cu deosebire de formarea pe care o primeşte de la bătrânul (duhovnicul) său şi de dreapta lui socoteală. Toată această nevoinţă se manifestă prin minunate realizări ascetice.
Eliberat de toate grijile, obligaţiile şi presiunile de tot felul care apasă asupra sufletului ca urmare a obiceiurilor şi problemelor lumeşti, monahul află cale deschisă către Dumnezeu în sfânta sa tăcere şi în comunitatea monahală de vreme ce şi aceasta a fost creată tocmai pentru a-i facilita atingerea scopurilor sale, oferind cuvenitele condiţii duhovniceşti. Monahul se dăruieşte ascezei, tăgăduiri de sine şi dumnezeieştii purtări de grijă. Cum s-ar spune, el se îndreaptă dincolo de ceea ce este spiritual (sufletesc) – către Dumnezeu, deoarece, aşa cum am spus, lui îi lipsesc problemele, dificultăţile şi grijile specifice fiecărui om care trăieşte în lume. El face totul dar totuşi descoperă că mai sunt multe de făcut. Renunţă la sine de dragul desăvârşirii întru Domnul. Pentru o persoană din lume tot ceea ce este obiectiv nenecesar ori este o chestiune de alegere, pentru monah reprezintă o chestiune subiectivă lipsită de iubire care presează asupra lui ca o obligaţie. Sfântul Teodor Studitul afirmă următoarele: “Să stăm, fraţilor, întotdeauna ca nişte martiri în faţa conştiinţelor noastre … cu lacrimi, cu trezvie, cu rugăciune, cu străpungere şi cu celelalte osteneli trupeşti”.
Monahul află prin experienţă ceea ce au trăit Părinţii şi anume faptul că dintr-o inimă zdrobită va curge un izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică ( In. 4: 14; 7: 38-39). El e convins că prin vărsare de sânge el va primi pe Duhul. Dar atunci când încetează să se mai ostenească, îi piere nădejdea, convingerea sau asigurarea că va fi în comuniune cu Hristos. De vreme ce Dumnezeu este măsura nevoinţelor monahale, monahul nu ştie de alt scop sau alt mod de înălţare şi îndumnezeire, nici de o desăvârşire neîncetată. Numai martiriul îl arată ca un imitator şi un grăitor cu Dumnezeu. A deveni monah înseamnă prin urmare a începe o viaţă de martir al conştiinţei în toată viaţa fapt care, cu toate că îi oferă bucuria nevoinţei, nu-l satisface niciodată ci îi sporeşte greutatea luptei pe măsura smereniei şi capacităţii sale de persoană care iubit şi ales căi aspre (Ps. 16: 4 LXX). El vede toate aceste lucruri ca fiind uşoare şi trecătoare dar care aduc slavă veşnică (2Cor. 4: 17). Nu pentru că e îndreptăţit să le facă sau că a realizat cine ştie ce: Deci, dar, nu este nici de la cel ce voieşte nici de la cel ce aleargă, ci vine de la Dumnezeu care miluieşte (Rom. 9: 16). Nouă ni se cuvine să voim şi să suferim. Orice performanţă ascetică e un dar al iubirii dumnezeieşti. Prin intermediul acestora toţi cei care se nevoiesc nu fac altceva decât să-şi exprime dorinţa de a se desprinde de legea păcatului introdusă de Adam şi de consecinţele sale ajungând în acest fel să aibă îndrăzneală către Dumnezeu şi să afle sub binecuvântarea Sa. El este neputincios, nu se poate lăuda cu nimic. Este “în arenă”numai că cununile sunt în cer la Dumnezeu.
Cugetând la aceste lucruri monahul îşi transformă nopţile sale în zile luminoase ale sufletului său. El se luptă pentru a câştiga dragostea lui Dumnezeu astfel încât indiferent de ziua în care Dumnezeu va binevoi întru el – fie în viaţa aceasta fie după despărţirea sufletului de trup – ochii lui să primească harul “privirii la cele înalte” sau al contemplării raiului.
Monahul trăieşte şi luptă cu bucurie având ca armă trista şi smerita sa nimicnicie aflându-se în preajma nevăzutului şi necunoscutului Dumnezeu Care S-a ascuns în spatele iubirii Sale neţărmurite. El crede că este putreziciune şi vierme (Cf. Iov 25: 6). Dar crede în Dumnezeu cerând totuşi milă pentru necredinţa lui (Cf. Mc.9: 24, n.t). Şi iarăşi, fiindcă se vede păcătos, păcătuind mai mult decât toţi ceilalţi, va vedea lucruri mai mari decât au văzut profeţii şi regii. Iar cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine” îşi va lepăda multă suferinţă; el exprimă întreaga agonie a omului căzut, în speranţa acestuia de a intra în comuniune cu Dumnezeu prin revărsarea de Lumină a Acestuia. Iată care este limba pe care Dumnezeu o recunoaşte şi o înţelege, gramatica prin care făpturile Lui se unesc cu El!
Monahul este pe dea-ntregul fericit pentru că poate comunica cu Dumnezeu. Supunerea lui nu depinde de vizitele sau de părăsirile dumnezeieşti. Comoara lui nu e dincolo de Dumnezeu sau înaintea Lui ci e Dumnezeu Însuşi.
Totuşi Dumnezeu care ne dă tot ce inima noastră doreşte, se revarsă efectiv pe Sine întru noi, în mintea, sufletul şi trupul nostru. Treptat-treptat devenim conştienţi de prezenţa Sa, de modul cum “El a făcut toate lucrurile străvezii”. El Îşi face cunoscute tainele Sale şi ale firii noastre umane ca una ce devine întru El.
Viaţa noastră devine o viaţă de prăznuire cu El: Iar ei au fost văzuţi la locaşul lui Dumnezeu şi au mâncat şi au băut (/Ieş. 24: 11 LXX). Dacă Moise şi bătrânii au apărut în locaşul Domnului unde au mâncat şi au băut, cum este posibil ca un om care se află în oarecare mod în prezenţa Lui să nu mănânce şi să nu bea ? Pe măsura durerilor sale, mângâierile Duhului vor veseli sufletul lui (Ps. 93: 19).
Prin urmare martiriul monastic e o dureroasă înălţare către Dumnezeu. Este tânjire şi dragoste ce se exprimă prin asceză până la ultima răsuflare. Prin asceză se coboară binefacerile şi darurile slavei dumnezeieşti.
Ce-ai de spus? Nu merită, cum spune profetul (Ioil 3: 9) să ne pregătim pentru această înfruntare să arătăm ca nişte măreţi luptători ai Domnului şi să ne înfăţişăm toţi Lui ca nişte războinici?
Arhimandritul Emilian Simonopetritul