.. eu nu voi dori să trăiesc în mănăstire aşa cum trăieşte un alt stareţ, ci aşa cum trăieşte Stareţul meu şi cum tâlcuieşte el viaţa monahală prin cuvântul său.
Mijlocul esenţial şi cel mai profund prin care Stareţul îl formează pe ucenic şi îl face conform cu sine este cuvântul. Cu cuvântul îl naşte, îl înnoieşte, îl mântuieşte, i-L insuflă pe Duhul Sfânt, i-L dă pe Hristos. Este singurul lucru pe care i l-a dat Dumnezeu. Stareţul poate să aibă mii de harisme: harisma prorociei, a facerii de minuni, a iubirii, a deosebirii duhurilor, a cârmuirii, toate acestea nu pot să facă nimic, pot fi chiar vătămătoare, dar nu pot să fie de folos atunci când nu există cuvântul, cuvântul seminal prin care Stareţul îşi naşte copilul. Cuvântul Stareţului este transmiterea cuvântului dumnezeiesc prin învăţătura sa, prin observaţiile sale, prin sfatul său, prin mustrarea sa, prin gluma sa, prin orice fel se exprimă.
Fiecare Stareţ transmite prin cuvântul său un mod de viaţă, pentru că viaţa duhovnicească nu este „aceasta” sau „acea” învăţătură morală, sistemul „acesta” sau „acela”, ci viaţa duhovnicească este viaţa Sfântului Duh, adică lucrează Sfântul Duh şi nu noi. Duhul Sfânt, trăind prin El Însuşi şi pătrunzând înlăuntrul nostru, ne transmite viaţa Sa dumnezeiască. Prin urmare, viaţa duhovnicească nu este propria noastră viaţă, de exemplu viaţa rugăciunii, minţii sau a iubirii sau a misiunii sau a isihiei sau a tăcerii. Aceste sunt elemente ale vieţii in Hristos. Se poate să existe viaţă duhovnicească şi fără rugăciunea minţii sau fără misiune, fără dragoste socială, aşa cum o înţeleg oamenii astăzi. Nimic din toate aceste nu este viaţă duhovnicească. Viaţa duhovnicească este Însuşi Duhul cel Sfânt. Toate celelalte sunt manifestări, raze, articulaţii ale vieţii noastre duhovniceşti, sunt consecinţe necesare şi premise necesare ale vieţii duhovniceşti.
Aşadar, dacă Stareţul gândeşte aşa şi se luptă aşa, vom lupta şi noi tot aşa. Dacă mie îmi place felul de a priveghea al Stareţului X, felul de slujire al lui Y, de viaţă practică al lui Z, nu pot să fac nimic. Ne vom separa unul de altul şi vom ajunge nişte mere pădureţe. Trebuie să avem lupte comune, asceză comună, un caracter luptător comun, trudă comună, să vărsăm sudoare comună, sânge comun, lacrimi în comun, aşa cum ni le spune, cum ni le tâlcuieşte, cum ne învaţă Stareţul, ca să putem să trăim şi să-l avem pe Stareţ înlăuntrul nostru şi în jurul nostru.
Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri şi cateheze. Cuvânt despre ascultare şi priveghere, Editura Sfântul Nectarie