La Facultate îl studiasem pe Descartes. Profesorul loan Gh. Savin arăta în prelegerile lui cum a ajuns marele filozof francez la convingerea că există Dumnezeu.
Filozoful porneşte de la un fapt sigur: în sufletul omului este sădită ideea de Dumnezeu. (Jean Jacques Rousseau făcuse – după câte mi-aduc aminte – experienţa cu un copil, pe care l-a izolat cu desăvârşire de oameni, situându-l într-o pădure şi aducându-i cele necesare, numai ca să nu audă de la nimeni vorbindu-i-se despre Dumnezeu.
Cuviosul Antonie, vieţuind în pustiul Egiptului cu ucenicii săi, după cum ne-au povestit Macarie şi Plotin, ucenicii lui, care l-au şi îngropat, că la nouăzeci de ani ai vieţii bătrânului, i-a venit dor să se ducă în pustia cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai înainte de dânsul să se fi sălăşluit în pustia aceea, şi să fi ales o viaţă ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugându-se lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit un glas, zicându-i: „Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte şi mai desăvârşit decât tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Deci, scoală-te degrabă şi te sârguieşte a merge la dânsul, mai înainte de a se duce el către Domnul!”
Şi într-adevăr, dacă cineva săvârşeşte în toiul nopţii un păcat ruşinos, cel mai mare duşman va fi acela care ar veni să-l lumineze cu un felinar.
Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, m-a vizitat la biserică un tânăr. Voia neapărat să-mi vorbească în acel moment. Deci şi-a deschis inima şi s-a destăinuit: „Am probleme cu preoţii, nu mă înţeleg! M-am dus la unul, dar n-am găsit înţelegere, m-am dus la altul, dar nici acela nu m-a înţeles. M-am dus şi la al treilea şi la al patrulea, dar la fel. Şi am rămas singur, am căzut în deznădejde!”
În literatura patristică ni se relatează, cu bogăţie de amănunte, formele diferite de manifestare a omului căzut, de la ascultarea de Creator, la robirea faţă de creatură. Sfinţii Părinţi au transpus ei înşişi mai întâi în viaţă sfaturile lor şi aşa au vorbit şi au scris despre acest război nevăzut, ca unii care au trecut prin el, câştigându-l. S-au îmbogăţit în virtute, s-au iluminat şi au atins desăvârşirea şi aşa ne învaţă cum să ne curăţim, iluminăm şi desăvârşim.
Vă invităm să citiți o tâlcuire excepțională a părintelui Arhimandrit Emilianos Simonopetritul pentru următorul verset din Sfânta Scriptură:
„S-a înfăţişat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne doveditoare” (FA 1,3)
Evanghelistul ne pune nemijlocit în faţa tuturor modurilor şi mărturiilor vieţii pe care Dumnezeu a dat-o omului. Şi ce n-a făcut! Dacă aş putea să mă exprim omeneşte, o singură problemă preocupa gândirea lui Dumnezeu: Cum să facă pe om să înţeleagă şi să creadă şi să-şi aducă aminte că El este viu, că trăieşte în legătură cu omul.
Aceştia au trăit în ţinutul Iliricului şi al Dunării de mijloc, pe vremea împăratului Liciniu. Crezând că „aduce slavă lui Dumnezeu”, acesta a pornit o prigoană împotriva creştinilor sub motivul că aceştia primejduiesc ordinea şi predaniile stăpânirii.
Printre cei pârâţi la împărat că sunt creştini se afla şi Diaconul Ermil, care era acuzat că dispreţuia zeii romani. Auzind aceasta, împăratul a poruncit să fie adus imediat înaintea sa.
Credința adâncă a Părintelui Efrem Katunakiotul
Iubiții mei frați, trebuie să vă spun: suntem slabi în credință. Nu avem acea credință puternică, așa cum am văzut la Bătrânul Efrem Katunakiotul.
Acesta, cândva, a avut o suferință trupească. Îi apăruse o eczemă pe piciorul stâng, iar această eczemă s-a tot întins, s-a tot întins, până i-a acoperit tot spatele. Ajunsese să aibă spatele plin de răni și avea dureri: nu putea nici să ia o cămașă pe el. Și au venit în vizită doi medici de la Atena, de la spitalul ,,Ippokráteio”. Când l-au văzut, i-au spus:
În Vinerea Mare a anului 1595 turcii, la porunca paşei Sinan, au ars pe o colină din Belgrad moaştele Sfântului Sava al Serbiei, mare ocrotitor al acestei ţări. În vestitul său „Prolog de la Ohrida” episcopul Nicolae Velimirovici – el însuşi având viaţă sfântă şi fiind prigonit, înseamnă la pomenirea zilei de 27 aprilie când s-a săvârşit acea nelegiuire: „Arzând moaştele, paşa cel viclean nu a putut să-l ardă pe Sfântul care stă viu înaintea tronului lui Dumnezeu în cer, şi viu pe pământ în inimile oamenilor”.
Apoi adaugă: „Credinţa cea adevărată va fi prigonită în această lume. Domnul Însuşi a spus-o aceasta, limpede, pe faţă, apostolilor Săi. Biserica ortodoxă, dreapta credinţă, sunt mereu prigonite – cu doar scurte răstimpuri de răgaz.
Sfânta Muceniţă Tatiana s-a născut în Roma cea veche, din părinţi de neam mare, pentru că tatăl său a fost de trei ori antipat, însă binecredincios creştin şi temător de Dumnezeu, păzind în taină sfânta credinţă, în care şi pe fiica sa, adică pe Sfânta Tatiana, a crescut-o cu bunăcuviinţă şi frică de Dumnezeu, învăţând-o şi dumnezeieştile cărţi.
Venind aceasta în vârstă şi nevrând să se însoţească cu bărbat, îşi petrecea în feciorie şi curăţie viaţa, pentru că s-a făcut mireasă lui Hristos, fiind rănită de dragostea Lui şi Aceluia şi slujea ziua şi noaptea, omorându-şi trupul în post şi rugăciuni şi robindu-l duhului. Apoi s-a învrednicit de slujba bisericească pentru viaţa sa îmbunătăţită şi slujea lui Dumnezeu îngereşte, deşi era în trup; după aceea, cu mucenicească cunună a încununat Hristos Dumnezeu pe mireasa Sa, a cărei pătimire a fost astfel:
Fiind ucis de romani prea nelegiuitul împărat al Romei, Antonin Eliogabal (218-222), al cărui trup a fost târât spre batjocură prin cetate, aruncat în râul Tibru; după dânsul a fost ridicat la împărăţie tânărul copil Alexandru Sever (222-235), care era numai de 16 ani.
Pentru omul societăţii de astăzi, tăcerea înseamnă un vid, înseamnă absenţa şi dispariţia lui fiinţială din arena competiţională a lumii în care trăieşte, în care, pentru a se menţine, luptă cu ardoare uneori până la disperare… O tăcere totală însă, în fapt, nu există. Când omul nu mai foloseşte organele vocale şi auditive, necesare comunicării, el începe să vorbească cu şi întru sine însuşi. Înlăuntrul său fiind o altă lume nebănuită, însă mult mai reală, mai adevărată şi mai profundă decât cea cunoscută. Frământările existenţiale există în stare latentă în fiecare om. Întrebări fundamentale, ca: Cine sunt? De unde am venit şi încotro mă duc?
Teologia spirituală a Părinţilor ortodocşi foloseşte adeseori expresia „energiile divine” sau „energiile necreate” pentru a desemna harul care îşi are izvorul în Dumnezeu, în Tatăl, care îşi are manifestarea în Fiul, Hristos şi care se comunică în Duhul Sfânt. S-a spus astfel că Hristos, pe muntele Taborului, a strălucit de energiile divine. Cu alte cuvinte, lumina care a strălucit în trupul Său nu a fost o lumină măsurabilă numai cu mijloace omeneşti. Nu este o lumină asemenea celei a soarelui sau a electricităţii; este Divinul personal însuşi transparent prin intermediul creatului. Întrebarea care s-a pus este următoarea: dacă această lumină este divină, cum o poate atunci percepe creatura?
Unii oameni, chiar dacă sunt credincioşi, nu-şi dau seama că o credinţă vie îi obligă să tindă spre desăvârşire. Se mulţumesc cu o existenţă mediocră, netulburată, dorind ca toate să rămână neschimbate; nu-i duce gândul nicicum la schimbări radicale, care să se producă în ei sau cu participarea lor. „Credinţa fără fapte este moartă” spune Apostolul Iacob (Iacov 2, 20), iar faptele de iubire, de jertfire de sine, întărirea puterilor noastre duhovniceşti, frânarea aplecărilor spre păcat, conduita noastră morală în general, hotărârea de a-L urma pe Hristos, toate acestea decurg firesc numai dintr-o credinţă profundă şi adevărată. „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este, sfinţirea voastră” (I Tesaloniceni 4, 3).
Filozof creștin, Părinte al Bisericii și scriitor care a dus la apogeu teologia Capadocienilor, Sfântul Grigorie de Nyssa a trăit experiența vie a Duhului, mărturisită în mii de pagini ce se constituie în tot atâtea picături de har date nouă spre luminarea minții și a inimii.
Sfântul Grigorie al Nyssei (335-394/395), ca frate al Sfântului Vasile cel Mare (330-379), este considerat, împreună cu Sfântul Grigorie de Nazianz (329-389/390), conservatorul legitim al moștenirii lui spirituale și o autoritate ecleziastică în toate problemele dogmatice.
Da, pentru toți oamenii există posibilitatea ca moartea să devină binefacere. Bunul Dumnezeu vrea ca pe toți oamenii să-i mântuiască. De altminteri, lucrarea iconomiei lui Dumnezeu cuprinde, potrivit Sfântului Grigorie Palama, și stadiul morții, acolo unde, potrivit Sfântului, se realizează lucrarea eliberării noastre din trupul păcatului. Și aici iarăși se arată binefacerea lui Dumnezeu prin faptul morții. Și de la acest foarte folositor stadiu, al rămânerii trupului în mormânt, toți sunt îndreptățiți. Afară doar de unii.
– Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiţi ce pogorământ, dincolo de orice putere de înţelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.
Sfântul nostru părinte Gheorghe s-a născut dintr-o familie evlavioasă din ostrovul Ciprului. După moartea părinţilor săi, vrând să îmbrăţişeze viaţa pustnicească şi să scape de însoţirea cea silnică care i-o gătea unchiul său, a fugit la locurile sfinte ca să se întâlnească cu fratele său mai mare, Heraclid, care vieţuia ca şi pustnic deja de mai mulţi ani în lavra Calamonului, pe malurile Iordanului. Dar părându-i-se fratelui său că este prea tânăr pentru viaţa de pustie, l-a dus la Mănăstirea Maicii Domnului de la Hozeva.