– Ne spuneţi un cuvânt despre rugăciune?
– Întâi, ce trebuie spus e că se vorbeşte prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea şi în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.
Eu personal nu sunt pentru rugăciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveşte dorinţa de a se înduhovnici.
“Părintele deseori îşi arăta dorinţa să discute cu ucenicii săi, („cu copiii săi iubiţi”), despre vremurile de apoi, ca să-i înveţe cum să se ferească de cărările greşite şi să fie veghetori.
– Acum, când noi îi votăm pe conducătorii noştri suntem fie cu cei „de dreapta” fie cu cei „de stânga”. Dar nu ăsta e amarul, căci va veni o vreme când vor impune lumii să-şi aleagă un singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un singur împărat, să ştiţi că acela „el e” – antihristul – şi să te ferească sfântul de vei vota. Apoi adăuga:
Dreptul Iosif s-a născut ca fiu al lui Iacov, dintre descendenţii Regelui David (seminţia lui Beniamin) şi era de meserie tâmplar (Matei 13,55), meserie pe care avea să o înveţe de la el mai târziu şi Iisus (Marcu 6,3). Când s-a logodit cu Maria, avea deja o vârstă respectabilă. Protoevanghelia lui Iacov relatează despre modul în care a fost ales logodnicul Fecioarei Maria povestind că, mărturie a cinstei şi dreptăţii sale, el este singurul dintre văduvii din Israel al cărui baston înflorea, arătându-l vrednic de această logodnă.
Iosif îşi vădeşte bunătatea şi neprihănirea şi din atitudinea lui faţă de sarcina Fecioarei Maria. El nu numai că nu face un denunţ legal, ceea ce ar fi dus la pedepsirea cu moartea a Mariei, potrivit Legii lui Moise (Deuteronom 22,23-24), ci se gândeşte să nu facă cunoscut faptul că ea era însărcinată, fugind pe ascuns. El vrea, astfel, să evite s-o facă de ruşine căci, în astfel de cazuri, femeia, chiar dacă nu era reclamată, rămânea cu reputaţia pătată în ochii oamenilor (Matei 1,18-19).
Sfântul Iacov a fost fiul lui Iosif tâmplarul, din prima căsătorie a acestuia. A fost binecuvântat de Dumnezeu încă de când se afla în pântecele maicii sale, ajungând să fie atât de drept în viaţa sa, încât evreii l-au numit „Dreptul” sau „Obli sau Ofli”, care în ebraică înseamnă „îngrădire sau întărire poporului” şi „dreptate”. Încă de când era copil, Iacov a dus o viaţă de nevoinţă aspră. Nu bea vin şi nici alte băuturi tari; urmându-l pe Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Domnului, nu mânca niciodată nimic din cele ce au suflare de viaţă în sine. Brici nu a trecut niciodată prin părul capului său, după cum rânduia Legea pentru cei afierosiţi lui Dumnezeu (Numeri 6, 5).
După Înălţarea Domnului, Apostolii l-au ales în unanimitate pe Dreptul Iacov cel dintâi episcop al Ierusalimului. Desăvârşit în toate virtuţile făptuirii şi contemplării, singur Iacov intra în Sfânta Sfintelor a Vechiului Testament, nu numai o dată pe an, aşa cum făcea arhiereul iudeilor, ci în fiecare zi, pentru a săvârşi Sfintele Taine. Îmbrăcat cu o haină de in, intra singur în Templu şi stătea ceasuri întregi îngenuncheat, rugându-se pentru popor şi pentru mântuirea lumii, din care pricină pielea genunchilor săi devenise tare ca piatra.
Ci să ştii, iubitule, că nu are trebuinţă Satana a ispiti pe cei de sine ispitiţi şi pururea la cele de jos traşi prin lucrurile cele lumeşti. Şi cunoaşte şi aceasta, că celor ispitiţi cinstite şi cununile se păzesc, iar nu celor ce nu se grijesc pentru Dumnezeu, nici mirenilor celor ce zac cu faţa în sus şi horăiesc. Ci eu, zici tu, foarte mă ispitesc şi şalele mele s-au umplut de ocărit precum grăieşte Prorocul (Ps. 37, 7). Şi „pătimire este şi gârbovire, și nu este în trup vindecare, şi sârguinţă întru oase” (Pilde 3, 8).
Cum poate fi numită boala omului?
Răspuns: Ea poate fi numită şi otrăvire. Uneori se întâmplă ca oameni răi să otrăvească pe cineva; la fel, cugetă Sfântul Tihon, şi şarpele cel străvechi, vrăjmaşul nostru, diavolul, a turnat în firea noastră otrava cea ucigaşă a păcatului… Ajungând în om, otrava loveşte tot trupul lui: şi otrava păcatului a lovit toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti. Să ne cunoaştem şi să ne simţim neputinţa cumplită, care se ascunde în inimă, şi să strigăm către Hristos, Doctorul trupurilor şi al sufletelor noastre… El Singur îi poate tămădui, şi-i tămăduieşte, pe cei care vin la El şi suspină cu credinţă…
Creştinismul întemeiat de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru Cel născut în peştera din Betleem, va primi în sânul său, încă din zori, sute şi mii de suflete, atrase de mărturiile Sfinţilor Apostoli şi ucenicii lor, dar convinse mai ales de puterea de jertfă a creştinilor.martiri.
Scriitorul apologet Tertulian (160-240) avea să consemneze, în această privinţă, în lucrarea sa Apologetica: „Ori de câte ori suntem seceraţi de voi, persecutorii, ne facem şi mai numeroşi; sămânţa este sângele creştinilor” („semen est sanguis christianorum”).
Feciorelnic praznic, astăzi, fraţilor, cheamă limba spre laudă şi sărbătoarea de faţă se face dătătoare de mult folos pentru cei adunaţi împreună. Şi aceasta în chip foarte potrivit. Căci are drept subiect curăţia şi lauda cea desăvârşită a întregului neam femeiesc şi slava unei femei, în acelaşi timp fecioară şi maică. Frumoasă împreunare! Căci iată pământul şi marea slujesc drept străji pentru Fecioară: marea deschide drum lin corăbiilor, iar pământul îndreaptă paşii celor ce umblă pe uscat fără de împiedicare. Să salte întreaga fire, fecioarele să fie slăvite! Fecioarele să fie slăvite şi să dănţuiască oamenii toţi!
Iubiţii mei fraţi,
Praznicul Naşterii Domnului este un praznic teologic, precum sunt toate praznicele Bisericii noastre, iar nu sărbători lumeşti, drept care trebuie să îl şi prăznuim teologic. Atunci când vorbim despre teologie, nu înţelegem o cunoaştere intelectuală seacă, ci vorbim despre experienţa harului lui Dumnezeu. Teologia este cunoaşterea lui Dumnezeu, care se realizează prin pocăinţă, prin rugăciune, prin Tainele Bisericii, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin vederea lui Dumnezeu.
‘’Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este împăratul iudeilor, Cel care s-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind împăratul Irod, s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el; şi adunând pe toate căpeteniile preoţilor şi cărturarii poporului, i-a întrebat: unde trebuie să se nască Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul din Iudeea, căci aşa este scris prin proorocul: şi tu, Betleeme, din pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul, care va paşte poporul meu Israel.
Preasfințiți arhipăstori, Cinstiţi preoţi şi diaconi,
…………….. Cuvioşi monahi şi monahii, Drept-măritori creştini,
Ajunul Crăciunului este ultima zi de post din Postul Naşterii Domnului. Acest post, care începe în ziua de 15 noiembrie şi se încheie în ziua de 24 decembrie, ne aduce aminte de patriarhii şi drepţii Vechiului Testament, care au petrecut timp îndelungat, în post şi rugăciune, aşteptând venirea lui Mesia, Mântuitorul lumii.
Dacă primele 39 de zile ale acestui post sunt mai uşoare, din punct de vedere alimentar, între ele existând mai multe zile în care Părinţii Bisericii au rânduit „dezlegare la peşte”, cea de-a patruzecea zi a postului este una de aspră postire, adică de ajunare.
Cuviosul părintele nostru Nicolae a fost mai întâi ostaş pe vremea lui Nichifor, împăratul grecesc, având sub el mai multe cete de ostaşi. Odată, pornind război împăratul Nichifor împotriva bulgarilor, a ieşit şi el cu ostaşii săi şi înserând, a intrat la o gazdă unde, ospătând şi rugându-se, s-a culcat să doarmă. La straja a doua şi a treia din noapte, fata gazdei rănindu-se cu dragostea sa satanicească de dânsul, s-a apropiat binişor de patul lui şi mişcându-l şi deşteptându-l, îl atrăgea cu cuvinte desfrânate spre păcat. Iar sfântul a zis către dânsa:
Aceşti ucenici ai Domnului [Petru, Ioan şi Iuda, n.n.], din pricina iubirii lor aprinse, fiecare a făcut câte o greşeală în ucenicia lor. Doi s-au îndreptat, unul s-a surpat. Astfel, într-o călătorie, când oamenii dintr-o cetate oarecare necunoscându-i, n-au vrut să-i primească, Iacob şi Ioan au zis: să ne rugăm ca Ilie, să se pogoare foc din cer peste ei să-i ardă. Cinstea şi preţul pe care-l avea Domnul în inima lor, precum şi râvna sau iuţimea lor, încă nu le aveau în cumpănă şi cu dreaptă socoteală şi aşa au ars o greşeală. Mântuitorul i-a adus la blândeţe şi la dreapta socoteală, învăţându-i: „Nu ştiţi ce duh grăieşte prin voi acestea”.
În Biserică, în general, şi în monahism, în special, se vorbeşte mult despre ascultare. Cultura seculară socoteşte ascultarea ca fiind o atitudine contrară afirmării personalităţii cuiva. Ascultarea, asimilată disciplinei, este acceptată în relaţiile de serviciu impuse de regulile sistemului. Toată lumea socoteşte că este firesc ca într-o instituţie să funcţioneze o ierarhie, şi cei aflaţi pe locuri inferioare să asculte de cei care se află pe locurile superioare. Lucrul acesta funcţionează, de asemenea, în armată sau în oricare structură militarizată. Se mai vorbeşte şi despre ascultarea copiilor de părinţi, a elevilor de profesori sau a ucenicului de maestru.
Părintele Arhimandrit Sofronie ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre teologia conjuncturală şi teologia cea după Dumnezeu: „Până când inima nu s-a curăţit de patimi, contemplarea lui Dumnezeu este imposibil de atins. Numai o inimă curăţită de patimi e capabilă de a se pătrunde de uimirea şi de smerenia specifice contemplării Creatorului a toate acea uimire şi smerenie care linişteşte mintea, umplând-o de o bucurie negrăit de calmă.
Sfântul Naum de Ohrida, prăznuit în fiecare an la data de 23 decembrie, a fost unul din ucenicii Sfinţilor Chiril şi Metodie şi lucrător plin de râvnă împreună cu aceştia. Sfântul Naum, trăitor între anii 830 şi 23 decembrie 910, a fost un dascăl medieval bulgar.
Născut în Imperiul bizantin în vremea când Biserica se apăra din nou de cei care luptau împotriva sfintelor icoane, în jurul anului 843, Sfântul Naum de Ohrida a devenit ucenic al măriţilor apostoli ai slavilor – Sfinţii Chiril şi Metodie, şi a plecat cu ei în misiune în regiunile mai puţin civilizate ale Europei Centrale – în special, în Moravia, către anul 863.