La crearea lumii, pământul era acoperit de ape, de întuneric şi de adâncuri, dar „Duhul lui Dumnezeu – adică lucrarea Sfântului Duh – Se purta pe deasupra apei“ (Fc. 1,2). Pământul era nevăzut, şi numai Duhul lui Dumnezeu pătrundea întunecimile şi adâncurile. Apoi, Dumnezeu l-a făcut pe om „luând ţărână din pământ; şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu“ (Fc. 2, 7).
Care sunt, acum, teologii Bisericii? Sunt doar cei care au ajuns la vederea duhovnicească. Vederea duhovnicească este alcătuită din luminare şi îndumnezeire. Luminarea este o stare neîntreruptă, care există actualizată pe toată durata zilei şi a nopţii, chiar şi în timpul somnului (Cânt. 5,2). În timp ce îndumnezeirea este o stare în care cineva vede slava lui Dumnezeu şi care durează atât cât vrea Dumnezeu.
La taina îndumnezeirii omului și a sfințirii zidirii participă fiecare persoană. Fiecare dintre noi slujește. Omul se oferă pe sine și darurile sale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi oferă omului darul Lui, Pâinea cea cerească, pe Fiul Lui, spre mâncare și băutură, dimpreună cu toate darurile dumnezeiești ale Sfântului Duh. Devenim sfinți, primim bucurie, pace, iubire, blândețe, Duh Sfânt. Nu ajungem sfinți prin viața noastră, ci Dumnezeu ne sfințește prin această legătură între schimburile de iubire dintre Dumnezeu și om.
Când noi, ortodocșii, auzim cuvântul „sfințenie”, nu ne gândim la ea ca la o valoare, ca la o, precum frumusețe, dreptate etc. Acest cuvânt, „sfințenie”, ne trimite la Dumnezeu Cel Sfânt, ca Persoană, sau la oamenii sfinți, ca persoane, sau la un proces concret de purificare, de curățire, de sfințire. Prin urmare, pentru noi, ortodocșii, sfințenia are un conținut ontologic, o raportare ontologică. Sfinţenia se referă la Dumnezeu și la casnicii lui Dumnezeu. Mai mult, prin cuvântul „sfințenie” exprimăm, fie procesul sfințirii, fie, mai cu seamă, rezultatul acestui proces.
Ce înseamnă să-L cunoşti pe Duhul Sfânt, să ai Duhul Sfânt, să fii în El? Cel mai bun mod de a răspunde la această întrebare este să compari cunoaşterea Duhului Sfânt cu cea a lui Hristos. E de la sine înţeles că pentru a-L cunoaşte pe Hristos, a-L iubi, a-L accepta ca sens ultim, conţinut şi bucurie a vieţii tale, trebuie, mai întâi de toate, să ştii anumite lucruri cu privire la Hristos. Nimeni nu poate crede în Hristos fără să fi auzit vorbindu-se despre El şi de a Lui învăţătură.
Sfinţii Părinţi spun că doar în Biserică putem ajunge cu siguranţă la îndumnezeire. Cu toate acestea, îndumnezeirea este un dar dumnezeiesc. Nu este ceva la care să putem ajunge prin propriile mijloace. Fireşte, trebuie să vrem, să luptăm şi să ne pregătim ca să fim vrednici, capabili şi destul de receptivi pentru a primi şi păzi acest mare dar al lui Dumnezeu – întrucât Dumnezeu nu vrea să facă nimic pentru noi, fără libertatea noastră. Cu toate acestea, îndumnezeirea este un dar al lui Dumnezeu. De aceea, Sfinţii Părinţi spun, pe de o parte, că noi „suferim” îndumnezeirea şi că, pe de altă parte, Dumnezeu lucrează îndumnezeirea.
În timp ce am fost chemaţi spre acest mare plan, de a ne uni cu Dumnezeu, de a deveni dumnezei prin har şi de a ne bucura de această mare binecuvântare pentru care am fost zidiţi de către Creatorul nostru, noi trăim de multe ori ca şi cum acest scop mare şi nobil nu ar exista. De aceea viaţa noastră este plină de eşecuri.
Cei care doresc să se unească cu Hristos şi, prin Iisus Hristos, cu Dumnezeu Tatăl, recunosc că această unire se săvârşeşte în trupul lui Hristos – care este sfânta noastră Biserică Ortodoxă. O unire, bineînţeles, nu cu dumnezeiasca esenţă, ci cu firea omenească a lui Hristos îndumnezeit. Însă această unire cu Hristos nu este exterioară, ea nu este nici măcar pur şi simplu morală.
În Biserica Ortodoxă a lui Hristos, omul poate ajunge la îndumnezeire pentru că, după învăţăturile Bibliei şi ale Părinţilor Bisericii, dumnezeiescul har este necreat. Dumnezeu nu este numai esenţă, aşa cum crede Apusul; El este şi energie. Dacă Dumnezeu nu ar fi decât esenţă, noi n-am putea fi în comuniune cu El, pentru că Fiinţa lui Dumnezeu este înfricoşată şi de neajuns pentru om, în conformitate cu declaraţia: „nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea 33, 20).
„Să luăm aminte! – Sfintele, sfinților!” Acestea de aici sunt Sfinte! Aici este Trupul și Sângele lui Hristos! Nu sunt pâine și vin. Sunt Sfinte! „Sfintele, sfinților!” Cele Sfinte se dau sfinților! Cine sunt sfinții? Sfinții sunt aceia care se află întru curățire, luminare și îndumnezeire. Aceștia sunt sfinții. Sunt cei care se nevoiesc să-și curățească inima de patimi, care se curățesc, fiind în primul stadiu; sunt cei care sunt întru luminare, care au înlăuntrul lor rugăciunea minții și se roagă lui Dumnezeu-Tatăl; sunt cei care au înlăuntrul lor și experiența lui Dumnezeu. Iar poporul răspunde: „Bine, mulțumim mult, dar Unul este Sfânt: «Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin»”.
Miercurea şi vinerea, în perioada Penticostarului (cuprinsă între Învierea Domnului şi Duminica Tuturor Sfinţilor – prima după Rusalii), este „dezlegare la peşte“. Aceasta reprezintă o problemă liturgică de actualitate, deoarece interesează pe mulţi dintre credincioşii Bisericii noastre, în primul rând pentru faptul că această precizare liturgică a fost generalizată şi introdusă în mai toate calendarele bisericeşti. Lămuririle tipiconale indicate în „Rânduielile bisericeşti“, precum şi celelalte menţiuni (ca de pildă, „dezlegările la peşte“) din calendarul bisericesc au drept scop uniformizarea rânduielilor liturgice, menţionate de altfel în diverse tipicuri, cărţi bisericeşti sau de slujbă.
Din Duminica Vameșului și a Fariseului începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie să ne pregătim de întâmpinarea lui – şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit Postul: pentru pocăinţă şi îndreptarea vieţii celei neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilincioasă: „uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă!” Uşile pocăinţei deschide-mi mie! – Dar cine le-a închis? Ele au fost deschise prin cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta vreme cât va dăinui lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât mai este suflare de viaţă în nările noastre.
În continuare, vom cita câteva texte scripturistice şi patristice pentru a descrie unele caracteristici şi situaţii critice ale bolilor minţii.
La început, curăţirea are o orientare morală.
Ortodoxia nu este religie [1]
Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre multele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membrilor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se consideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pentru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiunea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, eventual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.
În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru „pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”, o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică.
Pentru a se împărtăşi omul credincios, cu Trupul şi Sângele Domnului cu vrednicie, pe cât este cu putinţă, desigur că are nevoie de o pregătire specială. Apostolul Pavel (I Corinteni 11, 27-32) menţionează consecinţele unei apropieri lipsite de vrednicie de Masa Stăpânului.