Ce este Paştele Blajinilor ?
Paştele Blajinilor este „Paştele morţilor”, ce se prăznuieşte o dată pe an în Moldova de Răsărit.
Paştele Blajinilor este cea mai însemnată dintre toate zilele în care se pomenesc morţii de obşte şi li se dă de pomană. E singură zi în care se face pomenirea tuturor morţilor la cimitir. E cea mai mare prăznuire pe care o fac credincioşii în cinstea celor adormiţi. E cel mai frumos obicei al lor.
Creştinismul, ca eveniment duhovnicesc personal, înseamnă ştergerea întregului trecut, o „creare din nou” a omului. El aboleşte o lume veche a stricăciunii, iar prin frumuseţea unică, cerească, a vieţii de nevoinţă se manifestă lumea nouă care se consolidează şi creşte prin lucrarea întru trezvie a sufletului. Această lume nouă este unul din capetele de pod ale „cetăţii viitoare”; omul îşi cheltuieşte întreaga viaţa având ca ţintă această „cetate viitoare”, iar „cetatea stătătoare” se preschimbă într-un teren al încercării şi al nevoinţei duhovniceşti.
Asistăm în ultima perioadă de timp la o relativizare a valorilor autentice şi la o scădere a moralităţii omului contemporan. Dacă ar fi să îl cităm pe Sfântul Paisie Aghioritul (†1994), ar trebui să spunem că trăim vremuri în care păcatele sunt elogiate, ca şi cum ar fi nişte semne de emancipare şi progres, în timp ce virtuţile sunt jignite, ruşinate şi umilite.
Episodul rugului aprins a însemnat chemarea lui Moise la izbăvirea poporului evreu din Egipt, dar semnifică deopotrivă începutul activităţii celui mai mare profet, aşa cum îl definea Deuteronomul 34, 10, asemeni căruia nu s-a mai ridicat nimeni altul.
Pe când păştea oile, în pustiul Madianului, Moise ajunge la muntele lui Dumnezeu (numit şi Sinai sau Horeb). Aici este atras de viziunea unui tufiş cuprins de flăcări, care însă nu se consuma în foc, ci rămânea verde, cunoscut în teologia românească sub numele de „rugul aprins“.
Cu cine a vorbit Moise: cu îngerul sau cu Dumnezeu Însuşi?
Acest Cuvânt se adresează celor dibaci în cuvinte. Şi ca să încep de la Scriptură: “Iată eu vin împotriva ta, cel înjurios şi în învăţătură şi în auzire şi în înţelegere”. Căci sunt unii care simţind o greşeală în auzul şi limba, ba precum văd şi în mâini, din pricina cuvintelor noastre, se bucură de “vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Tim. 6, 20) şi de “certurile de cuvinte” care “nu duc la nimic folositor” (I 2 Tim. 6, 4). Aşa numeşte toată prisosinţa pretenţioasă de cuvinte Pavel, propovăduitorul şi apărătorul “cuvântului prescurtat” (Rom. 8, 27), ucenicul şi învăţătorul pescarilor.
Tema dogmei şi a moralei în general este enormă, fiindcă în esenţă îmbrăţişează fiinţa Bisericii şi fiinţa credincioşilor. Conţine toată credinţa noastră şi toată viaţa sfântă a Bisericii. E imposibil (pentru că în cele din urmă este o mare taină) s-o dezvolte cineva în câteva pagini, chiar dacă se referă doar la un singur sfânt contemporan al Bisericii noastre.
După cum constituţia ţării determină în linii mari viaţa cetăţenilor, aşa trebuie, păstrând proporţiile, să vedem şi dogma în viaţa credincioşilor în cadrul Bisericii.
Într-un manuscris de la Ierusalim din secolul XIII, prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula „Praznicul celei de a treia închinări a Crucii”. El completa sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie, care comemora descoperirea sa de către Sfânta Elena, şi cea a procesiunii Crucii din 1 august care amintea victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim în anul 630.
În Psalmul Vecerniei (103) apare asociat mării brăzdate de corăbii un balaur (Leviatan) „care se joacă într-însa“ (v. 27). Pentru ascultătorul modern acest mic detaliu poate fi încadrat în descrierea generală a creaţiei din psalm. Să fie oare vorba pauşal de monştrii marini? Să fie corabia, un adevărat „balaur“ al tehnicii pentru vremea respectivă? Să fie referire ciudată la vreun dinozaur, aşa cum cred unii literalişti din Lumea Nouă?
Slujbele din Postul Mare sunt caracterizate (actualmente mai cu seamă în bisericile slave) de o participare a trupului la rugăciunea comunitară mai importantă decât de obicei. „Închinăciunile” sau „metăniile” sunt în practica actuală una din caracteristicile Triodului şi în sensibilitatea spirituală ortodoxă ele apar nedespărţite de perioadele postului. Dar o atare restricţie e destul de recentă datând de la abandonarea oficiului cu „Aliluia” în afară perioadelor Postului Mare.
Ne este arhicunoscută expresia filocalică potrivit căreia „atunci când noi nu mai avem ce face, ne dă diavolul de lucru”. Şi nu atât cunoaşterea ei ne surprinde, cât mai ales simplitatea plină de realism, atât de neluată în seamă. Este adevărat, mulţi dintre noi, din teamă de cel rău, ne arătăm a fi mereu preocupaţi. Dar nu de noi, ci de alţii. Le purtăm de grijă, fără voia lor. Le contabilizăm faptele, fără să ne-o ceară. Le analizăm aritmetic scăpările, fără să le ştim numele, şi cu atât mai puţin tainele. Important pentru noi este că suntem preocupaţi. Dar, în această grijă a noastră de alţii, uităm amarnic de noi înşine.
Bunătatea este un atribut al fiinţei lui Dumnezeu, Singurul cu adevărat bun. „De ce Îmi zici bun?“, îl întreabă Mântuitorul pe tânărul care, venind la Dânsul, vrea să ştie ce să facă pentru a moşteni viaţa cea veşnică. „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu“ (Matei 19, 17; v. şi Marcu 10, 18; Luca 18, 19). Omul nu poate fi bun prin sine însuşi, ci doar cu darul lui Dumnezeu, Care îl cheamă la înmulţirea binelui în lume.
Să ne aducem aminte de prima pescuire minunată relatată în Evanghelii (v. Luca 5, 1-11). O noapte întreagă s-au trudit Simon Petru şi ceilalţi apostoli pescari şi nu au reuşit să prindă nici măcar un peşte. La îndemnul Mântuitorului, ei au aruncat din nou mrejele şi au prins atât de mult peşte, încât au umplut amândouă corăbiile. A vrut Domnul să dea o lecţie de pescuit lui Petru şi celorlalţi? Cu siguranţă, nu. Doar a vrut să-i înveţe diferenţa între a lucra cu puterile proprii, după mintea proprie, şi a face totul ascultând de Dumnezeu.
Euharistia (ευχαριστία, ή — euharistia, i = mulţumire, recunoştinţă), Sfânta Euharistie – Taina Sfântă care constituie centrul cultului creştin. E piatra de temelie a cultului Legii celei Noi pusă de Mântuitorul la Cina cea de Taină (ultima cină pascală pe care o ia cu ucenicii Săi), când „a luat lisus pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor (ucenicilor) şi a zis:«Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu». Şi luând paharul, mulţumind le-a dat şi au băut din el toţi. Şi a zis lor: «Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă»” (Marcu 14, 22-24; cf. Matei 26, 26-28).
Mergând pe firul unor tot mai adecvate reprezentări ale lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au înțeles neputințele și limitele acestui demers. Chiar inventarul – niciodată complet – al numelor lui Dumnezeu nu ar putea asigura o imagine satisfăcător de cuprinzătoare. Iar cunoașterea lui Dumnezeu depășește infinit orice reprezentare, este trans-conceptuală. Iată de exemplu cum sfântul Isaac Sirul remarcă încurcătura umană pe care o resimțim în fața atributelor cu care Îl numim pe Dumnezeu.
Chiar şi fără să vrem ne lovim cu toţii zilnic de calităţile lumii în care trăim: stridentă, maladivă şi confuză în acelaşi timp. Vieţuim ca martori ai trecerii printr-o mare răvăşire exterioară, văzută, dar mai ales printr-una lăuntrică, nevăzută. Iar sentimentul care te încearcă în faţa presiunii exercitate de evenimentele cotidiene asupra propriei persoane este greu de descris.
Uneori simţi un fel de cleşte uriaş care te striveşte, alteori o mocirlă fără margini în care te scufunzi, iar câteodată pare că prezenţe străine îţi invadează spaţiul sufletesc cel mai intim într-o asemenea măsură încât,
Trebuie să alungăm departe de noi gândul că Sfânta Împărtăşanie ar putea rodi înlăuntrul nostru de la sine, că nu ar conta modul în care ne pregătim să o primim sau dacă ne pregătim să o primim, modul în care avem grijă să-i îngăduim să rodească în noi.
Nu, nici cuvântul lui Dumnezeu (pe care îl citim în Evanghelii sau îl ascultăm), nici harul lui Dumnezeu pe care îl primim prin Sfânta Împărtăşanie nu pot rodi în noi decât în funcţie de strădania şi de conlucrarea noastră.