După cum Hristos s‑a folosit de trupul Său pentru a birui diavolul, păcatul și moartea, tot astfel trebuie să ne folosim de trupul nostru pentru a lupta împotriva anumitor aspecte ale „trupului”. Evagrie susține că se poate dobândi „neprihănirea inimii prin intermediul trupului”, pe care „monahul trebuie să‑l trateze întotdeauna ca și cum ar mai locui împreună încă mulți ani încolo”. Scărarul adoptă o atitudine asemănătoare: „nu voi mai putea dobândi virtuțile dacă voi nimici trupul”. Trupul este, prin urmare, „un prieten”, „un aliat”, „un ajutor”, „un apărător”.
Teologia Scărarului nu este în nici un caz îndreptată împotriva trupului. Într‑adevăr, nu se poate face nimic în absența lui; nu poți fi mântuit fără el; prin urmare, harul nu poate fi acordat decât în măsura în care este primit și de către trup:
La cele ale cugetului se ajunge prin cele ale simțurilor.
Virtutea sufletului se poate întipări în lucrarea cea din afară […] Căci sufletul se face asemenea (typoutai) lucrărilor din afară și ia chipul (schematizetai) celor ce le face și se întipărește de ele.
De fapt, fiecare luptă ascetică nu este decât o reafirmare a Întrupării. De aceea, pământescul poate fi întrebuințat pentru a provoca pământescul tocmai pentru a împiedica trupul să ne domine, totul în vederea transfigurării trupului. De altfel, pământescul își află împlinirea numai în slava lui Dumnezeu. A căuta sensul ultim în ordinea materială, fără Dumnezeu, înseamnă a absolutiza relativul, a‑l amputa într‑un mod teribil. Relativ fiind, trupul este legat atât de Dumnezeu, cât și de ceilalți oameni:
De‑mi voi lega trupul cu postirea, dar îl voi judeca pe aproapele, mă va lega el pe mine înapoi.
Nu este mai puțin o adevărată minune să vezi un trup pângărit făcut iarăși curat și neprihănit de chiar același trup:
Nu este nimic uimitor că cel nematerial luptă cu cel material. Ce este cu adevărat uimitor este că cineva care se află în materie și este în vrăjmășie cu această materie dușmănoasă și vicleană îi alungă pe dușmanii nemateriali.
Nu există însă, la Ioan, nici o urmă de mesalianism și nici o înclinație spre vreo „senzualitate mistică” sau materialism. Dacă păcatul trupesc pare să fie accentuat, e din cauză că ascetul creștin nu se luptă cu simple idei sau teorii. Acest efort trebuie văzut ca o luptă pentru supraviețuire, nu ca o încercare de evadare. Ioan dorește ca trupul să fie tratat cu discernământ, delicatețe și dragoste, chiar și atunci când ne împotrivim greșelilor lui. Trupul întruchipează păcatul; dar nu este păcătos în sine. Trupul nu este sfânt – dar există în vederea sfințeniei. Acest punct va fi dezvoltat mai târziu, atunci când va fi discutată problema lacrimilor.
Am văzut cum, prin harul lui Dumnezeu, poate fi dobândită kata physin plecând de la condiția lui para physin. Totuși, natura trupească este extrem de înșelătoare, iar demonii se pot folosi cu ușurință de ea. Nimeni nu trebuie să se încreadă în trup, ci să se nevoiască în permanență pentru transfigurarea lui. Scărarul scrie:
Niciodată în viață să nu te încrezi în trupul tău de lut, și să nu te bizui pe el până când nu te vei întâlni cu Hristos.
Nu ne spune însă dacă îl vom întâlni pe Hristos de‑abia în ceasul morții sau mai devreme. A‑L vedea pe Hristos încă din această viață poate fi totuși posibil. Altundeva, Ioan observă:
Această osteneală ne stă înainte până ce focul lui Dumnezeu va intra în locul cel sfânt al nostru (Ps. 72.16).
John Chryssavgis, Sfântul Ioan Scărarul – De la Pustia egipteană la Muntele Sinaiului, Editura Sophia 2005