Pilda samarineanului milostiv, i-a şocat pe primii săi ascultători, adică pe evreii de acum 2000 de ani, prin alegerea, ca personaj principal al parabolei, al unui om de neam samarinean, neam pe care evreii îl urau cel mai mult.
Țara locuită de evrei, în vremea Mântuitorului, cunoștea două provincii: Galileea, la nord și Iudeea, la sud. Între aceste două provincii se interpunea Samaria. Când trebuiau să meargă din Iudeea în Galileea și invers, evreii nu treceau prin Samaria, deși drumul era cel mai scurt, ci preferau să ocolească, mergând prin deșert, pe unde greutățile erau foarte mari, din cauza lipsei apei și a atacurilor fiarelor sălbatice.Când erau totuși forțați să treacă prin Samaria, făceau călătoria în mare grabă, iar când ieșeau din acest teritoriu, își scuturau sandalele, ca nu cumva praful samarinenilor să spurce pământul sfânt al evreilor.
Cine erau samarinenii și de ce îi urau evreii așa de mult?
Odată cu divizarea regatului Israel, în anul 930 î. Hr., urmată de moartea lui Solomon, Regatul de Nord, cunoscut de acum sub numele de Israel și cel de Sud, numit Iuda, au purtat războaie unul împotriva celuilalt, timp de două secole. Omri, al șaptelea rege al lui Israel, care a venit la domnie în anul 885 î. Hr., a cumpărat un munte, pe care a zidit un oraș, pe care l-a numit Samaria, după numele lui Șemer, cel care i-l vânduse (III Regi 16, 24), întreaga regiune din jur devenind cunoscută sub același nume. Samaria, împreună cu regii care au domnit acolo, au devenit cunoscuți pentru idolatria lor. Cel mai cunoscut rege idolatru este cunoscut în contextul activității profetului Ilie și acesta este Ahab, a cărui soție, Izabela, de origine feniciană, a omorât profeții Domnului, aducând în regat sute de profeți și preoți ai zeilor Baal și Așera.
În 722, î.Hr, după un asediu de trei ani, regele Șalmaneser al Asiriei a cucerit Samaria și a deportat elita israelită în Arisiria. Succesorul acestuia, Sargon, „a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat prin cetăţile Samariei în locul fiilor lui Israel” (IV Regi 17, 24). Fiecare grup stabilit în regiune a venit cu propriile lui zeități, creându-se un amalgam de credințe politeiste și, de aceea, Dumnezeu a trimis lei ca să-i omoare, deoarece „nu cinsteau pe Domnul” (IV Regi 17,25). În urma acestor evenimente, coloniștii îi raportează regelui faptul că leii îi omoară, deoarece nu cunosc legea Dumnezeului țării în care au fost trimiși. Pentru a remedia situația, regele a trimis din exil un preot, care să-i învețe cum să-L venereze pe Dumnezeu. Deoarece israeliții rămași s-au căsătorit cu coloniștii, rezultatul a fost un popor amestecat, care afirma credința în Dumnezeu și în legea lui Moise, dar, în același timp, venera zeitățile străinilor, cu care se amestecaseră. Așadar, nici populația, nici credința nu era pură.
Ierusalim şi Garizim
În 538 Î. Hr., la 70 de ani după ce locuitorii Regatului de Sud, Iuda, au fost duși în exil în Babilon, regele persan, Cirus, a permis israeliților să se întoarcă la Ierusalim, unde aveau să refacă ținutul, care rămăsese pustiu și să construiască orașul și templul. După cum relatează cărțile Ezdra și Neemia, samarinenii s-au oferit să îi ajute la reconstruirea templului, deoarece, spuneau ei, se închinau aceluiași Dumnezeu (Ezdra 4, 1-3). Când Zorobabel, conducătorul evreilor întorși din exil i-a refuzat, samarinenii au încercat să împiedice construcția templului, mituind sfetnicii regali și trimițând repetate scrisori regilor persani ce au urmat la domnie, până ce armatele lui Artaxerxe au venit la Ierusalim și au oprit lucrările evreilor (Ezdra 4, 4-23).
Cartea Neemia arată că Sanbalat, guvernatorul Samariei, i-a ridiculizat pe evrei atunci când au început să rezidească zidurile Ierusalimului, aliindu-se cu arabii și amoniții pentru a zădărnici inițiativa evreiască, lucru care nu i-a reușit. Nereușind să domine acțiunea evreiască, samarinenii au construit un templu propriu, pe Muntele Garizim, unde se aduceau jertfe similare celor aduse în templul din Ierusalim. Se pare că acest templu a fost zidit de Sanbalat, cu consimțământul lui Alexandru cel Mare, așa cum menționează istoricul Iosif Flaviu, punându-l mare preot pe ginerele său, Manase, unul dintre nepoții marelui preot din Ierusalim, care fusese izgonit de Neemia, pentru că încălcase porunca de a nu se căsători cu femei de alt neam (Neemia 13, 29). De atunci, templul de pe muntele Garizim s-a așezat într-o poziție de rivalitate religioasă față de cultul oficiat în Ierusalim, până când, în 166 î.Hr., Antiohus Epifanes l-a dedicat lui Zeus Xenios (iubitorul de străini), iar în 109, regele evreu Ioan Hircan, l-a distrus.
Dar calea ce a dus la dușmănia dintre evrei și samarineni, așa cum este descrisă în Noul Testament, cinci secole mai târziu, nu se oprește aici. În jurul anului 332 î. Hr., văzând deschiderea lui Alexandru Macedon față de evreii din Ierusalim, samarinenii își revendică descendența evreiască, însă, la scurt timp, îl asasinează pe unul dintre guvernatorii numiți de împărat, lucru care a dus la cucerirea Samariei și colonizarea ei cu macedoneni, având ca rezultat elenizarea poporului. După moartea lui Alexandru, cultul de tip iudaic a continuat pe Muntele Garizim, Iosif Flaviu informând că oricine din Ierusalim, care era acuzat de abateri de la Lege, putea să fugă în Samaria, unde își putea continua forma tradiționala de venerare, în templul contrafăcut.
Aceeași pretenție de a avea origini iudaice au afișat-o și când dinastia Ptolemeilor din Egipt s-a arătat favorabilă evreilor, însă a negat-o cu vehemență atunci când seleucizii din Siria și, mai ales Antiohus IV Epifanes, au preluat conducerea regiunii, fiind hotărâți să extermine orice urmă de iudaism. Samarinenii, după cum relatează Iosif Flaviu, au trimis o scrisoare regelui, în care îi demonstrau că erau fenicieni, de origine și că templul de pe Garizim fusese construit de înaintașii lor, care practicaseră anumite superstiții evreiești, din cauza calamităților ce se abătuseră asupra lor. De aceea, se arătau mulțumiți de pedepsele primite de evrei și cereau ca templul lor să fie dedicat lui Zeus, lucru care s-a și întâmplat (II Macabei, 6, 2). În jurul anului 109, regele evreu Ioan Hircan a cucerit Samaria, distrugând orașul și templul, iar mai târziu, orașul a fost reconstruit de către romani, iar Irod cel Mare i-a schimbat numele în Sevasta, și l-a organizat într-o puternică fortăreață.
Rolul onorabil al samarineanului din pilda lui Iisus
În vremea în care Iisus Hristos rostea pilda samarineanului milostiv, cel mai disprețuit popor, în viziunea iudeilor, erau samarinenii. Istoria le dădea toate motivele să urască acest popor corcit, care le crease atât de multe necazuri, popor care îmbrățișase un iudaism corupt, sincretist, atunci când le era favorabil, dar îl abandonase la fel de repede atunci când situația devenise constrângătoare. Și samarinenii aveau conștiința acestei stări de fapt, căci femeia samarineancă îi reproșează Mântuitorului: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii” (Ioan 4, 9). Dar totuși, în parabola samarineanului, niciunul dintre conaționalii evreului rănit nu se oprește să-i ofere primul ajutor, însă o face unul de alt neam, un ignorant, cu o teologie dezordonată și o istorie care nu-i face cinste. Acesta se oprește, se uită la cel care nu ar fi ezitat să-l scuipe în față dacă ar fi fost în stare bună și inima i se frânge, văzând starea celui care îi era dușman declarat, încât îi bandajează rănile și îl duce într-un loc unde putea să fie îngrijit, pentru a-și restabili sănătatea.
Iisus putea să aleagă pe oricine pentru a juca rolul aproapelui celui căzut între tâlhari, dar nu a făcut-o. Alegându-l pe samarinean, a făcut o breșă adâncă în modul de gândire al evreilor. L-a ales pe cel mai disprețuit, pentru a arăta că, în fața lui Dumnezeu nu este importantă originea cuiva, ci important este doar atunci când atributul dumnezeirii, iubirea, semanifestă în viața făpturilor Sale.
Ioan-Lucian Radu