“De sărbătorile Naşterii Domnului şi de Florii, după obiceiul întocmit de demult în mănăstire, după Utrenie, surorile o conduceau pe egumenă cu cântări şi lumânări aprinse în chilia sa. Aici, după cântarea troparului în cinstea sărbătorii, întotdeauna le spunea un scurt cuvânt de învăţătură.
„Îmi place întotdeauna, de sărbători, să împart cu voi cuvântul pe care Dumnezeu mi-l pune pe suflet, le spunea într-o zi. Ieri, în timpul citirii Evangheliei, am reţinut cu precădere că Maica Domnului, ascultând povestirile păstorilor despre ivirea îngerului care le-a vestit Naşterea Mântuitorului lumii, a adunat cuvintele lor în inima sa. Aceste cuvinte evanghelice mi-au atins sufletul într-un mod deosebit. Şi, mai târziu, în timpul vieţii pământeşti a Domnului Hristos, gândeam eu, ea toate cuvintele care dădeau mărturie de Dumnezeirea Lui le-a adunat în inimă. Ce înseamnă acesta? Înseamnă că ele s-au întipărit în inima sa, au rămas în ea pentru totdeauna, şi de aceea, când Fiul ei a suferit, când a murit pe cruce, când toţi L-au părăsit, chiar şi Apostolii, ea stătea lângă cruce cu unul dintre ucenici, dar nu ca o mamă sfâşiată, ce nu putea să-L părăsească numai din milă. Nu. Ea stătea cu credinţă, cu o credinţă mare, că El este Dumnezeu, că El va învia şi va învia prin Sine neamul omenesc răscumpărat. Cuvintele adunate în inimă i-au întărit credinţa, au ferit-o de deznădejde. Aşa trebuie şi noi, să primim în inimile noastre cuvintele Domnului Iisus. Dar noi ce facem? Adunăm în inimi cuvinte neplăcute, spuse la mânie, jigniri – toate acestea cu grijă le păstrăm în inimă şi de aceea inima plină de ele este slabă, neînstare de nimic bun. La cea mai mică neplăcere reînvie tot ce a trecut mai mult, fiindcă acolo s-a păstrat. Iar dacă în inima noastră s-ar afla cuvintele lui Dumnezeu, ele ar da sufletului îmbărbătare, tărie şi putere, pentru a putea suporta ispitele, bolile şi tot ce este neplăcut. Să ne străduim a urma Împărătesei Cerurilor şi să nu fim slabe”.
Altă dată maica le spunea: „Astăzi este sărbătoarea Naşterii Domnului. Toţi ne bucurăm de venirea lui Hristos pe pământ şi cântăm în cântarea bisericească faptul că El s-a născut într-o peşteră, că îngerii şi păstorii Îl slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc! Ce fel de peşteră este unde S-a născut Hristos? O peşteră întunecoasă, plină de necurăţii, în care se aflau dobitoace şi târâtoare, nu numai înainte, ci şi în vremea în care El S-a născut; ele îl înconjurau şi chiar îl încălzeau. Iar Dumnezeu nu a dispreţuit această peşteră, ci S-a culcat în iesle, în mijlocul dobitoacelor şi al necurăţiei. Oare nu o asemenea peşteră se află în inima noastră, plină de patimi şi necurăţii? Şi în ea, după mila Sa, Se sălăşluieşte Hristos şi o umple de lumină şi slavă; întunericul şi necurăţia nu împiedică harul şi puterea Sa… Îngerii cu păstorii slavoslovesc: păstorii preînchipuie pe toţi oamenii, iar îngerii – conştiinţa lor, care, asemenea îngerului păzitor, arată omului binele şi îl fereşte de rău. Ea ocroteşte omul, îl învaţă să-L slavoslovească pe Hristos… Magii cu steaua călătoresc: steaua închipuie împrejurările vieţii, care, asemenea stelei, duc către Hristos. Nimic nu e întâmplător în viaţă, şi fiecare împrejurare îşi are tâlcul său duhovnicesc preaînalt, duce la cunoaşterea lui Dumnezeu. Să dea Dumnezeu ca pe fiecare dintre noi steaua noastră să ne aducă să ne închinăm Lui”.
Celor mai apropiate ucenice duhovniceşti maica le spunea în ziua Naşterii Domnului: „Ia povestiţi-mi, sunteţi bucuroase de sărbătoare, sau poate, cuiva, sufletul îi e îndurerat? Sufletul poate să se bucure de sărbătoare şi poate să se mâhnească; poate să se mâhnească oarecum fără să îşi dea seama, poate să se mâhnească fiindcă nu primeşte mângâierile dorite (ai merge acolo unde te trage inima, însă nu se poate, iar câteodată, este atât de trist, nici nu ai unde să mergi), poate să se mâhnească şi de la faptul că ciorba nu este gustoasă etc. Cine caută astfel de mângâieri, despre care am pomenit mai sus, acela se abate de la mângâierile adevărate şi nu le va primi niciodată, pentru că nu le caută acolo unde trebuie şi nu caută ceea ce trebuie. Ceea ce caută nu-i va umple golul sufletesc niciodată. Deci, pentru a ne bucura de praznic, trebuie să ştim cum să ne pregătim sufletul pentru a primi harul lui Dumnezeu, care se împarte celor vrednici de praznice şi care este mângâierea adevărată a sufletului.
Cum să ne pregătim sufletele de aceasta? Trebuie să ne lepădăm de mângâierile pământeşti, să lucrăm asupra inimii, să ne tăiem dorinţa de aceste mângâieri, să tindem către Dumnezeu, în El singur să căutăm mângâieri, pe El singur să Îl dorim. Un astfel de suflet care Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, negreşit va simţi în sine harul Lui şi se va veseli întru Domnul în ziua praznicului. Vă voi da un exemplu: acelea din voi care vin la mine cu dorinţa nefăţarnică de folos sufletesc, căutând anume hrana sufletească, aceia o şi capătă. Ele primesc atât de mult cuvântul meu, încât el dintr-o dată le vindecă, le întăreşte, le însufleţeşte; chiar eu simt o putere care trece în cel ce mă ascultă. Cele care nu caută mântuirea sufletului, ci protecţia mea, scăparea de ascultare şi celelalte de acest fel, acelea nu se însufleţesc de la cuvântul meu, ci, dimpotrivă, capătă o greutate în suflet pentru că acest suflet nu caută ce trebuie, ce i se dă. Dacă până şi cuvântul meu este atât de puternic şi lucrător în inimile credincioşilor, atunci cât de puternic şi lucrător trebuie să fie harul revărsat de Dumnezeu în inimile ce Îl caută! Cum deci să nu mângâie şi să nu înveselească sufletul care a respins toate mângâierile pământeşti şi care tinde numai către El!…
Arsenie cel Mare petrecea praznicele astfel: încă din ajun, aşezându-se în genunchi la asfinţitul soarelui şi înălţând mâinile spre cer, stătea aşa până la asfinţitul soarelui; uită că trebuie să mănânce sau să se odihnească de praznic – atât de mare har avea; dar aceasta este o pildă prea înaltă pentru noi. Iată însă altul care ni se potriveşte mai bine: aceştia sunt păstorii din Betleem. Ei s-au învrednicit să vadă îngerul care le-a vestit Naşterea Domnului pentru că erau treji, îşi păzeau turmele; să fim deci şi noi asemenea lor, treji, să lucrăm, să ducem ce este al nostru şi Dumnezeu nu va înceta să ne mângâie, iar inimile noastre se vor bucura de o bucurie adevărată. “
Mai spunea aşa: „Cred că aţi venit toate pentru a auzi un cuvânt folositor. Trebuie, când suntem în biserică şi mai ales de sărbători, să luăm în inimi un cuvânt. Toate cuvintele, toate cântările bisericeşti, sunt pline de învăţătură pentru că sunt scrise de Sfinţii Părinţi. De aceste sărbători ei se rugau lui Dumnezeu, meditau la lucrurile lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt le insufla cunoaşterea duhovnicească. Acum aţi cântat despre magi, că au venit să se închine lui Hristos şi că i-a adus steaua. Îndată ce au văzut-o, au mers după ea, şi nu scurt le-a fost drumul, şi nu fără greutăţi au mers; au fost nevoiţi să îndure multe, să înveţe multe, să înveţe câteva limbi – siriaca şi altele; după aceea au fost la Irod, împăratul cel viclean şi mincinos, dar nu s-au oprit nicăieri, şi steaua i-a adus până la Hristos, şi ei I s-au închinat.
Aşa trebuie să meargă la Hristos fiecare om şi fiecare om îşi are steaua lui, negreşit o are: aceasta este năzuinţa lui, năzuinţa sufletului, însă nu toţi se grăbesc să primească insuflarea bună a acestei stele. Unul îşi îndreaptă năzuinţa în căutarea bogăţiei, o caută, deseori lipsindu-se de linişte, expunându-se la pericole, cumpără mărfuri, întreprinde o călătorie pe mare; altul seamănă pâine şi munceşte fără să îşi cruţe puterile; toate acestea le face pentru îmbogăţirea sa; al treilea tinde către căpătarea cinstei şi a slavei şi de asemenea se expune pericolelor. Însă aceştia, vă spun, sunt oameni care au înţeles greşit insuflarea stelei proprii şi au ajuns pe o cale greşită. Steaua fiecăruia duce la Dumnezeu, pentru că sufletul fiecărui om este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El este Binele, şi mângâiere lui numai către El Singur trebuie să tindă. Să nu credeţi că numai sufletele alese au această năzuinţă; nu, noi înşine o înăbuşim şi ne străduim să satisfacem sufletul cu altceva. Steaua pe care au văzut-o magii era văzută de toţi, ea lumina tuturor, Îl vestea pe Hristos tuturor, însă nu toţi au venit să se închine Lui, deoarece nu doreau să înţeleagă că ea Îl vesteşte pe Hristos, o primeau ca pe un semn al bunăstării proprii sau al fericirii pământeşti. Unii o numeau steaua fericirii lor; alţii – semn că se va naşte cuiva un fiu sau un puternic împărat pământesc. Şi, în afară de aceşti trei oameni, nimeni nu s-a înălţat mai sus de înţelesurile pământeşti, toţi şi-au împietrit inimile. Să fim deci mai cu luare-aminte faţă de steaua noastră, căci altfel ea nu va străluci, ba chiar se va stinge din nou; să ne curăţim inima de patimi şi ea va străluci mai tare şi ne va călăuzi către Hristos, precum a călăuzit pe magi steaua din Betleem! Dă-ne Doamne, nouă tuturor, aceasta!”.
Maica Arsenia, Calea spre vindecarea inimii. Viaţa, scrisori, apoftegme isihaste, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2004