Pentru a fi creştini, pentru a rosti cuvintele Crezului, pentru a spune rugăciunea „Tatăl nostru”, pentru a participa la Liturghie, trebuie cel puţin să ne hotărâm – nu doar să avem o intenţie, ci o hotărâre fermă şi clară – să trăim cuvintele pe care le rostim, să ne trăim întreaga viaţă după condiţiile lui Hristos. In caz contrar, suntem doar spectatori ai vieţii, învierii şi morţii lui Hristos. Suntem privitori, ascultători interesaţi care pot fi mişcaţi de un lucru sau de altul, dar, precum pământul pietros sau drumul din pildă, se poate să primim sămânţa pentru un timp sau să nu o primim deloc. Şi atunci, oricât de mult ne mărturisim credinţa ca obiectiv, ca adevăr intelectual, ea nu ajunge la inima noastră.
Este important deci să învăţăm şi să cunoaştem destul de multe asemenea rugăciuni, pentru ca în momentul respectiv să poţi rosti rugăciunea potrivită. Se pune aşadar problema învăţării pe de rost a unui număr minim de rugăciuni, fie din psalmi, fie din rugăciunile sfinţilor.
In episodul cu femeia canaaneancă (Mt. 15,22), îl vedem pe Hristos, cel puţin la început, refuzând să răspundă unei rugăciuni. Acesta este un caz de rugăciune încercată într-un mod extrem de dur. Femeia a cerut ceva întru totul potrivit, a venit cu o credinţă desăvârşită şi nici măcar nu a spus „dacă poţi”, doar a venit, sigură că Hristos poate şi că va fi dispus, iar copilul ei va fi tămăduit. La toată această credinţă, răspunsul a fost „Nu”.
Când mergem la spovedanie, venim să ne întâlnim faţă către faţă cu un Prieten, nu ca să fim judecaţi şi osândiţi, nu cu groaza în suflet pentru ceea ce s-ar putea întâmpla. Venim la Cel Care, fiind Dumnezeu dincolo de suferinţă, de moarte, a ales, din iubire pentru noi, să se facă Om, să ia asupra Sa întregul nostru destin omenesc şi să-Şi dea viaţa pentru noi.
Cuvântul „asceză” vine din cuvântul grec ce înseamnă „a exersa”. Se poate referi la antrenamentul unui atlet. Sfântul Pavel, în una dintre epistolele sale, ne zugrăveşte imaginea creştinului care se nevoieşte să dobândească desăvârşirea aşa cum alergătorul se străduieşte să ajungă la finalul cursei. De obicei, cuvântul „asceză” evocă ideea unei discipline şi instruiri extrem de riguroase. Şi evocă, de asemenea, mult prea adesea, imagini luate din vieţile sfinţilor Bisericii primare, ale locuitorilor pustiei deşertului, imagini ce zugrăvesc incredibile măsuri de nevoinţă, imagini ce zugrăvesc oameni ce locuiau în deşert şi care practic trăiau cu aproape nimic, petrecându-şi noaptea în priveghere, întreaga zi în rugăciune şi aşa mai departe.
O iubim, pentru că simţim poate în ea un mod special de a-L vedea pe Cuvântul lui Dumnezeu cel adresat lui Pavel: Puterea Mea se arată în slăbiciune (2 Cor. 12,9).
A deveni preot este înfricoșător, pentru că ceea ce este dat preotului să săvârșească este tocmai ceea ce niciun om nu poate săvârși. Avem un singur Arhiereu — Domnul Iisus Hristos.
Când citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţi de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la mine”? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii în care ar trebui să fim conştienţi de faptul că nu poate veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul nevrednici de asta.
Cum, după ce am pierdut pacea interioară, o recâştigăm?
Există rugăciuni pentru cei care urmează să moară, de pregătire pentru această trecere spre cele veşnice. În primul rând, această pregătire constă în întoarcerea de la cele vremelnice la cele veşnice. Sfântul Serafim spunea înaintea morţii sale: „Trupeşte mă simt aproape de moarte, dar în duh sunt ca un nou-născut, simt toată noutatea şi prospeţimea unui început, nu a unui sfârşit”.
„… Acesta este primul pas: să înțelegem că supărarea noastră, capacitatea noastră de a ne întrista mult timp, nu depinde de greutatea jignirilor care ni se aduc, ci de orgoliu, care se rănește ușor, se ofensează ușor și nu iartă niciodată.
In încordata viață modernă pe care o trăim, problema chivernisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gând să încerc și să te conving că dispui de foarte mult timp și că te poți ruga dacă vrei; vreau în schimb să-ți vorbesc despre goana vieții.
În cursul săptămânilor Postului Mare, mulţi dintre noi ne vom împărtăşi cu Sfintele Taine. Această împărtăşire trebuie să se facă cu luare aminte, ştiind ce facem, ce dorim să cerem şi la ce ne angajăm.
Pasajul evanghelic de astăzi se referă la tămăduirea unui om posedat de o legiune de demoni și ne demonstrează în modul cel mai tulburător și uimitor cât de mult Domnul prețuiește fiecare suflet în parte. Priviți: aveți în față un singur om din întreaga lume și se dă bătalia nu numai pentru soarta sa veșnică, dar și pentru existența sa vremelnică. Dumnezeul întrupat se luptă cu vrăjmașul pentru integritatea sufletească și fizică a omului respectiv pe pământ. Hristos intervine și pentru o singură ființă umană, deoarece fiecare dintre noi are în ochii lui Dumnezeu valoare infinită și supremă.
Prima fericire este a sărăciei, și numai dacă trăim potrivit acestei Fericiri putem intra în Împărăția lui Dumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Mai întâi, este vorba de faptul evident că nu posedăm nici un lucru pe care l-am putea păstra, fie că o vrem sau nu; aceasta presupune descoperirea faptului că sunt nimic și că nu am nimic – o sărăcie totală, fără leac și fără speranță. Existăm pentru că existența noastră a fost voită și pentru că am fost aduși la existență.