Mitr. Antonie de Suroj

Noi credem că viața constă în a ne mișca fără încetare iar rugăciunea constă în a ne retrage undeva

De multe ori realizăm faptul că viața și rugăciunea sunt greu de coordonat și gândim că, trăind o viață dominată de fuga după țeluri iluzorii, această armonizare este greu de împlinit. E un gând total greșit, rezultând dintr-o falsă concepție atât despre viață, cât și despre rugăciune. Noi credem că viața constă în a ne mișca fără încetare, iar rugăciunea constă în a ne retrage undeva, uitând de situația în care ne aflăm, cât și de aproapele nostru. Acest lucru nu este adevărat și reprezintă o defăimare la adresa vieții și a rugăciunii.

Continuare …

Mustrările de conștiință, calea spre porţile Împărăţiei Cerurilor

Când procedăm urât, când vorbim ce nu se cuvine, când gândurile sumbre roiesc în capul nostru, iar pe inimă se lasă întunericul, începem atunci, dacă dorim să ne luminăm măcar puţin, să avem mustrări de conștiință.
Mustrările de conștiință nu sunt încă pocăința; poți să-ți reproșezi toată viaţa faptele urâte și cuvântul urâcios, gândurile şi simţurile întunecate şi să nu te mai îndrepţi.

Continuare …

„Cred, Doamne, în iubirea Ta, cred în crucea Fiului Tău, cred. Vino şi ajută necredinței mele!” (Marcu 9:24)

A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viața noastră care depind de noi înşine. De câte ori nu cerem în mod repetat: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăția inimii, dă-mi cuvânt adevărat!” Dar când ni se oferă prilejul de a ne potrivi faptele cu rugăciunea pe care o facem, urmăm mai curând înclinațiile inimii, căci ne lipsesc curajul şi duhul hotărârii pentru a pune în lucrare cerințele adresate lui Dumnezeu în rugăciune.

Continuare …

„Nu am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc” (Ioan XII, 47)

În Scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos moartea este efectiv biruită.
Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece ştim că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt şi că suntem chemaţi să ne sculăm din nou, să înviem şi să trăim.
De asemenea, moartea mai este învinsă şi în biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi în surparea iadului, deoarece aspectul cel mai înfricoşător al morţii, aşa cum îl vedem reprezentat în Vechiul Legământ de către poporul lui Israel, era că despărţirea de Dumnezeu, care a adus după sine moartea, putea deveni definitivă, de neînlăturat prin însăşi moartea.

Continuare …

„Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa”

Atunci când facem ceva rău ori vorbim ce nu trebuie, când gânduri întunecate ne macină mintea sau un văl negru ni se aşează pe inimă, dacă ajungem să facem măcar puţină lumină în noi înşine, vom simţi primele mustrări de conştiinţă. Dar aceste păreri de rău ale conştiinţei nu sunt încă ceea ce se înţelege prin pocăinţă. Ne putem petrece toată viaţa reproşându-ne purtarea noastră greşită în fapte sau în cuvinte, gândurile şi simţămintele noastre întunecate, fără însă a ne îndrepta. Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un adevărat iad, dar ele nu ne deschid împărăţia cerească.

Continuare …

Singura forţă stabilă în stare să menţină în inimă o armonie este rugăciunea

A ne educa inima este departe de a fi un fapt simplu. În schimb educarea intelectului este relativ mai uşoară – în funcţie de capacităţi, fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte darurile sale intelectuale. Intelectul primeşte şi reţine tot ceea ce lasă asupra lui o anumită pecete. În privinţa aceasta inima este un organ duhovnicesc mult mai complex.

Continuare …

Doamne, hai să fim prieteni din nou, ştiu că încă nu m-am schimbat

Când venim la Spovedanie, intrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însă nu este un judecător; Dumnezeu este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel Care ne-a iubit într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru ca noi să credem în iubirea Sa, Şi-a dat viaţa pentru ca să ne salveze de la osândă. La El venim, ca la un Prieten şi Mântuitor al nostru.

Continuare …

Preţul timpului

Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi şi cea din urmă, că acest moment ne e dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi şi ultimele, şi că ele trebuie să exprime toată frumuseţea, înțelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea! Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce-o avem pentru celălalt!

Continuare …

Renunţând la rugăciune renunţăm la luptă

După cum adesea se întâmplă ca atunci când, după multe căutări şi luptă singuratică, noi deodată ne adresăm cu strigăt lui Dumnezeu, o mulţime de glasuri, de dinafară şi dinăuntru, încearcă să ne curme rugăciunea noastră. De câţi ani te lupţi, iar Dumnezeu nici nu se uită la aceasta? Se va uita oare acum? De ce să te mai rogi? Întoarce-te iară la disperarea ta, tu eşti orb şi orb pentru totdeauna. Însă cu cât e mai puternică rezistenţa, cu atât mai clar e faptul că ajutorul e foarte aproape.

Continuare …

Nu există pacea inimii şi a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea voinţei, decât în milostivirea lui Dumnezeu

Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomanda să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mişcat, încât se gândeşte că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi impune să se roage fără încetare. Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit.

Continuare …

Deseori mândria ne împiedică să primim iertarea

A se ierta pe sine însuşi omului îi este cu neputinţă. Nimeni nu are dreptul să spună: „Am săvârşit un păcat, purtarea mea faţă de o anumită persoană a fost nedemnă, m-am întinat, dar aceasta e de domeniul trecutului şi pot acum să nu mă mai gândesc la ce a fost”. Aceasta ar însemna legitimarea stării de păcat, afirmarea dreptului de a fi nevrednic faţă de sine însuşi, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de viaţă. Din această cauză omul nu se poate ierta niciodată pe sine însuşi, nici nu are dreptul de a se ierta.

Continuare …

Puţini ştiu cum să se pocăiască astfel încât păcatele lor să fie albite ca lâna

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Atât de adesea ne punem chinuitoarea întrebare: ce să fac în privinţa stării mele de păcătoşenie? Nu pot să nu fac păcate; doar Hristos este fără de păcat. Nu pot, din lipsă de hotărâre, sau de curaj, sau a puterii de a mă pocăi cu adevărat atunci când săvârşesc un păcat, sau, în general, din cauza firii mele păcătoase. Ce-mi mai rămâne? Sunt chinuit, lupt ca un om care se îneacă, dar nu văd nici o dezlegare…

Continuare …

Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuşi ne caută

Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuşi ne caută. Mântuitorul a spus: „Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos ştie că nu suntem pregătiţi încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-L privim faţă către faţă pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumuseţe necondiţionată, un adevăr necondiţionat, o dreptate necondiţionată. Iar în faţa acestei frumuseţi, acestei dreptăţi şi acestui adevăr – în faţa sfinţeniei dumnezeieşti –, stăm fără răspuns.

Continuare …

Apostolii au devenit neînfricaţi numai atunci când ei înşişi s-au făcut părtaşi ai vieţii veşnice

Ştim din experienţa noastră şi a altora că ne e teamă de moarte sau nutrim o incertitudine legată de ea. Mai exact, cred că mai mult ne e teamă de desfăşurarea procesului morţii, decât de actul în sine. Majoritatea oamenilor ar fi gata să accepte moartea, dacă ar putea fi siguri că ea vine ca un somn, fără să trebuiască să treacă prin starea de frică şi de nesiguranţă. Într-adevăr, este şi ceva înşelător şi ademenitor în legătură cu moartea. Cât de des auzim pe câte cineva spunând: „Cât aş fi vrut să fi fost mort”; e un fel de a spune: „Cât mi-aş dori să fiu liber de toată răspunderea faţă de mine şi faţă de Dumnezeu sau faţă de oricine altcineva! Cât aş dori să mă pot întoarce la condiţia copilăriei mele, când nu mi se cerea să fiu răspunzător şi când puteam pur şi simplu să mă joc!”.

Continuare …

Mitropolitul Antonie de Suroj: „Preotul este un om răstignit”

Preotul nu are putere, în sens lumesc. Nici una. Preotul nu are drepturi, ci are numai acel cutremurător şi minunat, cu totul dumnezeiesc, privilegiu, de a iubi până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Unul dintre nevoitorii din Apus, întrebat fiind ce este acela un preot, a spus: „Preotul este un om răstignit”.

Continuare …

ÎPS Antonie de Suroj: Despre credinţă şi îndoială

Credinţa e adesea înţeleasă de oameni ca o capitulare a raţiunii, a inteligenţei. Cu alte cuvinte, credinţa începe în momentul în care nu mai pot gândi creativ, atunci când renunţ la orice încercare de a pricepe raţional pentru că problema e aşa de absurdă, încât singura cale de a o înfrunta e să spun “cred”. Ei bine, acesta poate fi un act de credulitate, un act de laşitate, sau un act preliminar, plin de înţelepciune, care ne învaţă să nu tragem concluzii până nu am înţeles despre ce este vorba. Dar aceasta nu e credinţă aşa cum au înţeles-o marii oameni din toate religiile şi, în mod special, aşa cum o înţelege creştinismul.

Continuare …