Dacă luăm rugăciunile de seară și cele de dimineață, unele dintre ele spun ceva; dar altele sunt atât de îndepărtate chiar și de conștiința obișnuită a unui adult, încât cu atât mai mult copilul nu le poate înțelege.
Iar împărtășirea — dacă ne ținem de imaginea pe care am folosit-o mai înainte — este hrană. Dacă îți este cu adevărat foame, vino la masă; dar să nu vii ca un gurmand, să nu vii pentru că „poate se va găsi ceva plăcut”. La masă trebuie să vii fie din foame, fie dintr-un avânt al sufletului.
Adevărata luptă se dă în inimile oamenilor, între iubire și ură, între lumină și întuneric, între Dumnezeu și cel ce este ucigaș de oameni dintru început.
Atunci când suntem reci și uscați lăuntric, când ni se pare că rugăciunea noastră nu este sinceră și că o împlinim doar din obișnuință, cum trebuie să procedăm? Nu ar fi mai bine să încetăm a ne ruga până când rugăciunea va prinde din nou viață? Dar cum vom ști când a sosit acel moment?
Îi cunoștea pe toți oamenii din eparhia sa, iar aceștia se cunoșteau unii pe alții după numele de botez. Când i se adresau, credincioșii îi spuneau „Mitropolitul Antonie” sau doar „Părintele Antonie”. Până la o vârstă înaintată, se referea la sine deseori cu titulatura „Părintele Antonie”.
Există o deosebire între a merge la biserică la slujbe, a iubi Biserica, a sluji Bisericii, a propovădui Evanghelia — și a fi creștin. Nici măcar nu vă trimit la locuri precum, de pildă, sfârșitul Evangheliei după Marcu: Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi., și altele asemenea. Dacă ne gândim la noi înșine, dacă ne gândim unii la alții, ba chiar la întreaga lume creștină — cine ar putea sta înaintea încercării unor astfel de cuvinte evanghelice?
„Hristos a Inviat!
Astăzi prăznuim ziua Sfântului Apostol Toma. De a cărui îndoială ne amintim adeseori. Într-adevăr, el este cel care a pus la îndoială vestea dată de ceilalți Apostoli: „Hristos a Înviat! Noi l-am văzut!”.
Mulți oameni muncesc greu; pe parcursul zilei își pierd toate puterile și nu pot începe ziua citind rugăciuni lungi doar pentru a-și împlini, după cum cred ei, datoria față de Dumnezeu. Despre acest lucru aș vrea să spun câteva cuvinte.
Sărbătorile Bisericii sunt diferite. Astăzi prăznuim Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Este una dintre cele mai triste sărbători ale anului bisericesc. S-ar părea că toate întâmplările legate de ea reprezintă o sărbătoare: Hristos intră în sfântul oraş, este întâmpinat de mulţimea poporului pregătit să facă din El un lider politic şi care aştepta de la El biruinţa asupra vrăjmaşului. Oare în acestea nu se regăseşte durerea Mântuitorului?
În Evanghelia după Ioan există un pasaj în care se vorbește despre femeia prinsă în adulter.
Foarte des oamenii spun: «Aș vrea să mă rog fără risipire a gândurilor, dar sunt apăsat de griji». Oare trebuie să încercăm să ne desprindem de aceste poveri?
O întâlnire este reală doar atunci când cei doi oameni care se întâlnesc există cu adevărat. Și, din acest punct de vedere, noi falsificăm neîncetat această întâlnire. Nu doar în noi înșine, ci ne vine foarte greu să fim adevărați și în imaginea noastră înaintea lui Dumnezeu. De la un capăt la celălalt al zilei suntem o succesiune de personalități sociale diferite, uneori cu neputință de recunoscut de către alții și chiar de noi înșine.
A deveni preot este înfricoșător, pentru că ceea ce este dat preotului să săvârșească este tocmai ceea ce niciun om nu poate săvârși.Avem un singur Arhiereu — Domnul Iisus Hristos.
Numai El poate săvârși Tainele, numai El poate dărui viață nouă oamenilor care și-au pierdut viața veșnică și tânjesc după ea.
Dar ce înseamnă lepădarea de sine? De cele mai multe ori ne imaginăm că a ne lepăda de noi înșine înseamnă să ne construim o viață lipsită de bucurii, o viață în care totul este jertfă, în care nu rămâne nimic care să încălzească inima sau să lumineze mintea — însă nu este așa.
“Dragostea începe în clipa când văd în faţa mea un om şi străvăd adâncurile lui, când văd deodată esenţa lui. Bineînţeles, când spun: „eu văd”, asta nu înseamnă: „pătrund cu mintea” sau „văd cu ochii”, ci „pătrund cu toată fiinţa mea”. Dacă este îngăduit să facem o comparaţie, în acelaşi fel se poate spune că pătrund frumuseţea -de pildă, frumuseţea muzicii, frumuseţea naturii, frumuseţea operei de artă, atunci când stau înaintea ei uimit, mut, nefăcând altceva decât să receptez ceea ce se află în faţa mea, nefiind în stare să exprim asta prin vreun alt cuvânt în afară de exclamaţia: „Doamne! Cât e de minunat!”