În Evanghelia după Ioan există un pasaj în care se vorbește despre femeia prinsă în adulter.
Păcatul este rupere de Dumnezeu…
Mitr. Antonie de Suroj
„Aș vrea să mă rog fără risipire a gândurilor, dar sunt apăsat de griji”
Foarte des oamenii spun: «Aș vrea să mă rog fără risipire a gândurilor, dar sunt apăsat de griji». Oare trebuie să încercăm să ne desprindem de aceste poveri?
A sluji în agonie: între teamă și dăruire
Părintele Serghei Hackel: Pentru încheiere, încă o întrebare în cu totul altă ordine de idei. Un om se află în agonie, fiind terorizat din rațiuni evidente. Ori preotul poate și el la rândul lui să simtă teamă, mai cu seamă dacă e tânăr și dacă nu a mai trăit o asemenea experiență care tocmai îi stă înainte. Cum trebuie el să se comporte, cum să se stăpânească, unde să găsească un sprijin?
De ce ne simțim pierduți când vine momentul să ne rugăm?
O întâlnire este reală doar atunci când cei doi oameni care se întâlnesc există cu adevărat. Și, din acest punct de vedere, noi falsificăm neîncetat această întâlnire. Nu doar în noi înșine, ci ne vine foarte greu să fim adevărați și în imaginea noastră înaintea lui Dumnezeu. De la un capăt la celălalt al zilei suntem o succesiune de personalități sociale diferite, uneori cu neputință de recunoscut de către alții și chiar de noi înșine.
Rugați-vă neîncetat pentru preoți
A deveni preot este înfricoșător, pentru că ceea ce este dat preotului să săvârșească este tocmai ceea ce niciun om nu poate săvârși.Avem un singur Arhiereu — Domnul Iisus Hristos.
Numai El poate săvârși Tainele, numai El poate dărui viață nouă oamenilor care și-au pierdut viața veșnică și tânjesc după ea.
Să privim în depărtare, în larg, în adânc…
Dar ce înseamnă lepădarea de sine? De cele mai multe ori ne imaginăm că a ne lepăda de noi înșine înseamnă să ne construim o viață lipsită de bucurii, o viață în care totul este jertfă, în care nu rămâne nimic care să încălzească inima sau să lumineze mintea — însă nu este așa.
Mitropolit Antonie de Suroj: Când îl văd pe om în lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană
“Dragostea începe în clipa când văd în faţa mea un om şi străvăd adâncurile lui, când văd deodată esenţa lui. Bineînţeles, când spun: „eu văd”, asta nu înseamnă: „pătrund cu mintea” sau „văd cu ochii”, ci „pătrund cu toată fiinţa mea”. Dacă este îngăduit să facem o comparaţie, în acelaşi fel se poate spune că pătrund frumuseţea -de pildă, frumuseţea muzicii, frumuseţea naturii, frumuseţea operei de artă, atunci când stau înaintea ei uimit, mut, nefăcând altceva decât să receptez ceea ce se află în faţa mea, nefiind în stare să exprim asta prin vreun alt cuvânt în afară de exclamaţia: „Doamne! Cât e de minunat!”
Spovedania – întoarcerea la Tată…
Unul dintre Părinţii primelor veacuri, nu îmi amintesc cine, a spus că deşi îl numim pe Dumnezeu Creatorul, Făcătorul nostru şi îl chemăm cu atâtea alte numiri care-L arată a fi într-o atât de mare măsură deasupra noastră, toate aceste numiri înseamnă de fapt mult mai puţin decât faptul de a-L numi „Tată” al nostru atunci când îl chemăm Tatăl nostru, fiindcă toate numele cu care îl numim pe Dumnezeu indică o separare şi o îndepărtare, uneori chiar o înstrăinare. Pe când cuvântul „Tată”, „Părinte”, arată o apropiere, o înrudire între El şi noi.
Iertarea nu trebuie căutată pentru un sentiment de confort personal
Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională.
Cât de puțin suntem în stare să iertăm și cât de ușor judecăm
Inima ni se strânge, pentru că știm, dacă suntem cu adevărat sinceri cu noi înșine, cât de puțin suntem în stare să iertăm și cât de ușor judecăm. Știm cât de ușor se înrădăcinează în noi, uneori pentru mulți ani, iar uneori pentru toată viața, amărăciunea față de omul care ne-a rănit.
Înfricoșătoarea lucrare a preotului la Sfânta Liturghie
Vă dați seama ce așteptați și ce cereți de la un preot atunci când îi încredințați preoția — nu doar să vă călăuzească în rugăciune, rostind cuvinte pe care le poate rosti împreună cu voi, ci să săvârșească o lucrare pe care el însuși nu o poate împlini, pe care numai Hristos o poate împlini și pe care o poate împlini prin el doar dacă acesta este atât de unit cu Hristos, măcar în acel moment, încât moartea lui Hristos devine moartea lui, în nădejdea că viața lui Hristos va deveni viața lui?
Prețul iertării
Fiul risipitor s-a pocăit, s-a ridicat și s-a întors la tatăl său; el știa că nu mai este vrednic să se numească fiu, poate că tatăl îl va primi ca argat, ca slujitor la câmp…
„Oare nu ar fi trebuit să ne bucurăm, dacă fratele nostru s-a întors?”
Evanghelia acestei Duminici ne vorbește nu numai despre păcat și pocăință, ci și despre iertarea oferită de Dumnezeu: când fiul cel rătăcitor, care și-a venit în fire prin calea suferințelor, a sărăciei, a singurătății și a respingerii, s-a îndreptat spre casa părintească. Pe când era încă departe de casă, chiar dacă nu putea vedea prea bine de la depărtare chipul său, tatăl l-a recunoscut. Probabil că ieșise de multe ori și privise în depărtare, așteptând întoarcerea fiului său.
Inaintea noastră vor intra în Împărăție nu doar vameșii și desfrânatele, ci și fariseii ce se căiesc
Să ne gândim la vameș și la fariseu. Intrăm ușor în biserică, ne așezăm ușor la rugăciune și începem să-I cerem lui Dumnezeu: întrucât noi ne-am pus în fața Lui, să răspundă, să stea și El în fața noastră!
Smerenia înseamnă deplina deschidere către Dumnezeu, dăruirea de sine voii Lui, disponibilitatea de a primi totul de la El…
„Smerenia este una dintre cele mai curajoase virtuți evanghelice, iar noi am reușit s-o transformăm într-o jalnică însușire de rob. Puțini ar dori să fie smeriți, pentru că smerenia este percepută ca o renunțare la demnitatea umană. Același lucru este valabil și pentru ascultare: lăudăm copilul pentru ascultare, când, de fapt, el dă dovadă de supunere și este lipsit de propria voință; foarte rar ne interesează ce este în inima lui și prea ușor confundăm o oaie bleagă cu o oaie din turma lui Hristos.
Aceasta este relația noastră cu Dumnezeu: prietenie și încredere…
Am avut odată un caz îngrozitor; vă mărturisesc, am să vi-l povestesc. Era imediat după sosirea mea aici (în Anglia n.tr). Epitropul bisericii îmi spune: «Să știi că la spovedanie va veni la tine o doamnă; la prima vedere face o impresie extraordinară, dar este un om îngrozitor. Și nu știu dacă îți va spune adevărul sau nu; eu îți voi spune despre ea tot ce trebuie să știi». Și mi-a spus totul despre ea.
Singura forţă stabilă în stare să menţină în inimă o armonie este rugăciunea
A ne educa inima este departe de a fi un fapt simplu. În schimb educarea intelectului este relativ mai uşoară – în funcţie de capacităţi, fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte darurile sale intelectuale. Intelectul primeşte şi reţine tot ceea ce lasă asupra lui o anumită pecete. În privinţa aceasta inima este un organ duhovnicesc mult mai complex.