„… Acesta este primul pas: să înțelegem că supărarea noastră, capacitatea noastră de a ne întrista mult timp, nu depinde de greutatea jignirilor care ni se aduc, ci de orgoliu, care se rănește ușor, se ofensează ușor și nu iartă niciodată.
In încordata viață modernă pe care o trăim, problema chivernisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gând să încerc și să te conving că dispui de foarte mult timp și că te poți ruga dacă vrei; vreau în schimb să-ți vorbesc despre goana vieții.
În cursul săptămânilor Postului Mare, mulţi dintre noi ne vom împărtăşi cu Sfintele Taine. Această împărtăşire trebuie să se facă cu luare aminte, ştiind ce facem, ce dorim să cerem şi la ce ne angajăm.
Pasajul evanghelic de astăzi se referă la tămăduirea unui om posedat de o legiune de demoni și ne demonstrează în modul cel mai tulburător și uimitor cât de mult Domnul prețuiește fiecare suflet în parte. Priviți: aveți în față un singur om din întreaga lume și se dă bătalia nu numai pentru soarta sa veșnică, dar și pentru existența sa vremelnică. Dumnezeul întrupat se luptă cu vrăjmașul pentru integritatea sufletească și fizică a omului respectiv pe pământ. Hristos intervine și pentru o singură ființă umană, deoarece fiecare dintre noi are în ochii lui Dumnezeu valoare infinită și supremă.
Prima fericire este a sărăciei, și numai dacă trăim potrivit acestei Fericiri putem intra în Împărăția lui Dumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Mai întâi, este vorba de faptul evident că nu posedăm nici un lucru pe care l-am putea păstra, fie că o vrem sau nu; aceasta presupune descoperirea faptului că sunt nimic și că nu am nimic – o sărăcie totală, fără leac și fără speranță. Existăm pentru că existența noastră a fost voită și pentru că am fost aduși la existență.
Moartea este piatra de încercare a atitudinii pe care o avem în faţa vieţii. Cei ce se tem de moarte se tem de viaţă. E imposibil să nu te temi de viaţă cu toată complexitatea şi riscurile ei, dacă te temi de moarte.
Intrebare: Vorbim despre Spovedanie şi apoi de împărtăşanie. Dar despre iertare? Iertarea este o minune, este ca şi cum ai fi botezat din nou. Ce responsabilitate! Trebuie să nu ne arătăm nevrednici de ea, primejduind-o…
Dacă ne adresăm lui Dumnezeu spunându-I: “Dumnezeul meu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, e ca și cum I-am spune: “Doamne, eu nu am nici un merit; bineînțeles că nu Te pot răsplăti cu nimic; nu mă pot lăuda cu nici un merit; dar pentru iubirea Ta, iartă-mă! Dă-mi timp și putere ca să mă pocăiesc! Dă-mi prilejul de a putea crește la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Ef. 4, 13), după cum spune Apostolul Pavel.
Pentru a putea să te rogi trebuie să te afli în acea stare ce ar putea fi definită prin sintagma „Împărăția lui Dumnezeu”. Trebuie să recunoaștem că El este Dumnezeu, că El este Împăratul; trebuie să ne predăm Lui. Să fim cel puțini preocupați de voința Sa, chiar dacă încă nu suntem capabili să o împlinim.
Auzind relatarea evanghelică de astăzi, referitoare la pescuirea minunată și la frica Apostolului Petru, când a recunoscut și a trăit în prezența Celui ce se afla lângă el în barca sa, suntem încercați, sau, mai degrabă, ar trebui să fim încercați de frică pentru ușurătatea cu care ne apropiem de Dumnezeu, așteptând să-L întâlnim față către față.
Dumnezeu vine și ascultă, dar noi nu suntem întotdeauna capabili să primim ceea ce El ne dă. Există un loc minunat și totodată înfricoșător la Sfântul Simeon Noul Teolog, care spune că dacă cineva se apropie de Împărtășanie mecanic, fără o relație vie cu ceea ce face, fără pocăință, atunci Dumnezeu, Care nu dorește ca omul să fie ars în Împărtășirea Sfintelor Taine, cumva întoarce Pâinea în starea de pâine, iar omul primește pâine, e adevărat, sfințită, dar nu se împărtășește pe deplin din Taină. Aici trebuie să reflectăm.
Să vorbeşti despre smerenie a fost totdeauna foarte dificil, întrucât cu adevărat poate vorbi despre smerenie doar cel ce s-a smerit. Câte ceva însă se poate spune, pentru a identifica o oarecare direcţie.
Unul dintre Părinţii primelor veacuri, nu îmi amintesc cine, a spus că deşi îl numim pe Dumnezeu Creatorul, Făcătorul nostru şi îl chemăm cu atâtea alte numiri care-L arată a fi într-o atât de mare măsură deasupra noastră, toate aceste numiri înseamnă de fapt mult mai puţin decât faptul de a-L numi „Tată” al nostru atunci când îl chemăm Tatăl nostru, fiindcă toate numele cu care îl numim pe Dumnezeu indică o separare şi o îndepărtare, uneori chiar o înstrăinare. Pe când cuvântul „Tată”, „Părinte”, arată o apropiere, o înrudire între El şi noi.
Adevărata luptă se dă în inimile oamenilor, între iubire și ură, între lumină și întuneric, între Dumnezeu și cel ce este ucigaș de oameni dintru început.
Până când nu eşti sfânt, te rog, fii un om învăţat! Omul trebuie să se dezvolte pe sine cât mai deplin în toate privinţele: cu mintea, cu inima şi cu toată fiinţa sa, pentru a fi o persoană cât mai bogată lăuntric. Ca să fii creştin, aceasta nu este neapărat o condiţie; dar ca, fiind creştin, să poţi aduce un rod, o contribuţie în viaţă, eu spun: da, este o condiţie!
Atât de mult ni s-a dat de la Dumnezeu: ni s-a dat să-L cunoaștem pe El ca Dumnezeu — iar astăzi milioane de oameni sunt lipsiți de acest dar, nu doar pentru că Hristos Dumnezeu nu le-a fost propovăduit, ci și pentru că se face tot ce este cu putință, prin puteri omenești și cu ajutorul forțelor întunericului, pentru a smulge din sufletele oamenilor nu doar cunoașterea lui Dumnezeu, ci și însăși capacitatea de a-L mai putea percepe.
