În Evanghelia după Ioan există un pasaj în care se vorbește despre femeia prinsă în adulter.
O aduc la Hristos și spun: «Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei; Tu ce spui?» Dacă ar fi răspuns că trebuie ucisă cu pietre, atunci ce preț ar mai fi avut cuvintele Sale despre mântuire și iubire? Dacă însă ar fi spus că nu trebuie omorâtă, ar fi părut că Se ridică împotriva Legii și că îngăduie păcatul. Ce era de făcut?
Femeia tânără nu conștientiza că păcatul este nedespărțit de moarte, pentru că păcatul este rupere de Dumnezeu și rupere a relațiilor dintre oameni, ceea ce înseamnă că aduce moarte și distrugere. Și iată că ea se confruntă cu perspectiva foarte concretă a morții, deoarece Legea spune că cei surprinși în păcat trebuie uciși cu pietre. În acea clipă, ea înțelege ceva ce nu înțelesese niciodată înainte.
Nu-ți trebuie multă imaginație ca să pricepi că oricare dintre noi, aflat sub amenințarea unei pedepse imediate cu moartea pentru propriul comportament, nu ar mai îndrăzni să repete vreodată aceeași greșeală, dacă ar primi iertare. Dar pentru noi perspectiva judecății și a consecințelor ei este atât de vagă, încât continuăm să trăim ca înainte. Pentru această femeie însă, totul devenise limpede și inevitabil. „Dacă aș mai avea puțin timp! Doamne, dă-mi timp să mă pocăiesc, să trăiesc, să mă schimb!” – acesta este duhul întregii rugăciuni a lui Manase, pe care o citim în bisericile ortodoxe la Pavecerniță. Probabil că ea înțelegea că este prea târziu, dar gândea: „Doamne, dacă aș mai avea timp, acum am priceput totul”.
Hristos nu spune: „Nu e mare lucru. E tânără și nechibzuită. Nădăjduiesc că a înțeles și probabil nu va mai face asta niciodată”. Aceasta nu ar fi o soluție. Păcatul săvârșit nu poate fi pur și simplu șters prin bunăvoință sau ignorat – cu omul trebuie să se petreacă ceva esențial. De aceea El se adresează celorlalți: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce primul piatra». Adică: dacă voi știți și înțelegeți că orice păcat este moarte, moartea sufletului și pierderea deplină a capacității de a fi viu și întreg, atunci cine dintre voi este gata să facă asta? Vorbiți despre această femeie, dar cu voi cum rămâne? Sunteți în aceeași situație. Dacă o condamnați pe ea, vă semnați singuri sentința, pentru că în Lege nu scrie că moartea este pentru un păcat anume; acolo scrie „păcat” – orice păcat, orice formă de ruptură de Dumnezeu și consecințele ei. Și atunci toți se retrag.
Iar Hristos rămâne cu femeia, care trecuse prin experiența cumplitei așteptări a morții iminente. Ea știa că nu are scăpare. Știa că nu va evita moartea, dar înțelegea și că, dacă i s-ar dărui viață, ar trăi altfel. Și Hristos îi spune: «Unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit? […] Nici Eu nu te osândesc; mergi, și de acum să nu mai păcătuiești». Acestea nu sunt o simplă moralizare, ca și cum ar zice: „Acum, că ai scăpat de pedeapsa aceasta, ai grijă să nu te mai întorci în aceeași situație”.
Cuvintele lui Hristos înseamnă: „Acum știi că păcatul și moartea sunt una și aceeași realitate, că una îl urmează pe celălalt. Știi că există o cale a vieții și o cale a morții. Acum poți alege.”
Mitropolitul Antonie de Suroj