Dacă luăm rugăciunile de seară și cele de dimineață, unele dintre ele spun ceva; dar altele sunt atât de îndepărtate chiar și de conștiința obișnuită a unui adult, încât cu atât mai mult copilul nu le poate înțelege.
Teofan Zăvorâtul a fost un om al rugăciunii — nu ca mine — și de aceea ne putem sprijini pe sfatul lui. El spune așa: hotărăște cât timp ai pentru rugăciune, pune ceasul deșteptător și începe să te rogi. Dacă, la a treia rugăciune sau chiar la al treilea rând, anumite cuvinte te lovesc în inimă, rămâi cu ele, repetă-le, adaugă ceva de la tine sau spune-I lui Dumnezeu ce se naște în tine din acele cuvinte. Când sună ceasul, să știi că ți-ai împlinit toată rânduiala, pentru că scopul rânduielii a fost să fii cu Dumnezeu.
Copilului nu trebuie să i se impună mai mult decât poate cuprinde. Am avut un nepot care a locuit la noi o vreme. Într-o seară, după ce s-a jucat bine, s-a întors acasă; iar seara trebuia să citească Tatăl nostru și Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-Te. S-a urcat în pat, a îngenuncheat, s-a uitat cu milă spre icoană, nici măcar nu s-a însemnat cu semnul crucii, ci a trimis un sărut, a spus: „Noapte bună!” — și a căzut adormit. Sunt convins că Dumnezeu S-a bucurat mult mai mult de asta decât dacă l-ar fi silit cineva să ducă până la capăt cele două rugăciuni.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Grup de lucru la congresul eparhial. A doua discuție, 27 mai 2001