Adesea vedem moartea ca pe o despărţire, deoarece ne gândim la noi şi la ceea ce se întâmplă pe pământ: a murit omul drag, am rămas orfani, suntem nevoiţi să ne trăim zilele rămase fără el, fără ea; prin această moarte parcă întreaga lume ar fi pierdut un om, ar fi rămas orfană. E doar o aparenţă însă.
Cu ceva timp în urmă, a venit la mine un om de peste optzeci de ani. Căuta sfat, pentru că nu mai putea îndura chinul în care trăise timp de șaizeci de ani. În timpul războiului civil din Rusia, ucisese o fată pe care o iubea. Se iubeau cu ardoare și urmau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri, ea s-a aplecat brusc, și el a împușcat-o din greșeală.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Ne plângem mereu că împrejurările vieții sunt de așa natură încât nu avem posibilitatea să trăim o viață lăuntrică adâncă. Prin aceasta ne îndreptățim pe noi înșine pentru că nu știm să ne rugăm, că simțirile noastre sunt de suprafață, că nu este adâncime în sufletul nostru.
Tema cuvântului meu este viața duhovnicească, ori, dacă socotiți mai potrivit să spunem, povățuirea duhovnicească sau purtarea de grijă față de suflete.
De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu are destulă însufleţire, destulă convingere, destulă credinţă tocmai pentru că deznădejdea noastră nu este destul de adâncă, îl vrem pe Dumnezeu împreună cu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorim ajutorul Lui dar în acelaşi timp încercăm să obţinem ajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeu în rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poate pentru ceasul ultimei noastre încercări.
„Hristos a Inviat!
Astăzi prăznuim ziua Sfântului Apostol Toma. De a cărui îndoială ne amintim adeseori. Într-adevăr, el este cel care a pus la îndoială vestea dată de ceilalți Apostoli: „Hristos a Înviat! Noi l-am văzut!”.
Se întâmplă uneori ca omul să se nevoiască, să se străduiască, de pildă, să țină post, dar apoi să cadă în slăbiciune și să i se pară că a întinat întregul său post, că nimic nu mai rămâne din osteneala lui. Însă Dumnezeu privește toate acestea cu alți ochi.
Din perspectiva a ceea ce am spus mai înainte şi a presupunerilor care au fost în permanenţă prezente în fundalul discuţiei, rugăciunea este în mod evident o relaţie, o întâlnire, un mod în care avem o relaţie cu Dumnezeul cel Viu.
Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională.
In încordata viață modernă pe care o trăim, problema chivernisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gând să încerc și să te conving că dispui de foarte mult timp și că te poți ruga dacă vrei; vreau în schimb să-ți vorbesc despre goana vieții.
Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.
Ştim cu toţii din experienţă că odată cu trecerea anilor spiritul nostru îşi pierde vivacitatea sa, iar trupul slăbeşte. Două lucruri rămân în noi neclintite: voinţa şi inima. „Omul ascuns al inimii” (I Petr. 3, 4) de care vorbeşte Apostolul rămâne viu până la sfârşit.
Atunci când, mai devreme sau mai târziu, forţele care ne permit să punem stavilă contra gândurilor pentru a ne proteja ne abandonează, avem de înfruntat trecutul nostru, mai îndepărtat sau mai recent, însă ne va fi greu să fim de acord cu faptele ce le-am făcut. Inarmându-ne cu spirit de decizie şi curaj, îi vom putea veni de hac, astfel încât nu numai eul nostru superficial ci şi cel profund să fie transformate.
Este important deci să învăţăm şi să cunoaştem destul de multe asemenea rugăciuni, pentru ca în momentul respectiv să poţi rosti rugăciunea potrivită. Se pune aşadar problema învăţării pe de rost a unui număr minim de rugăciuni, fie din psalmi, fie din rugăciunile sfinţilor.