Și mirenii sunt datori să-și împlinească rostul lor. Nu se cuvine a-l așeza pe preot, mai ales dacă este tânăr, pe un piedestal atât de înalt, încât să ajungă să creadă despre sine că ar fi un fel de geniu duhovnicesc. Trebuie sprijinit, pentru ca să nu-i fie teamă să fie un preot obișnuit, chiar și unul cu daruri modeste, dacă aceasta este măsura lui.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
Pentru creștin nu există întâmplare; pentru creștin nimic din cele ce se petrec pe pământ nu este lipsit de sens. Tot ceea ce se întâmplă este fie îngăduit de Dumnezeu, fie rânduit de înțelepciunea și iubirea Sa. De aceea, prima datorie a creștinului este să pătrundă sensul împrejurărilor, al situației în care a fost așezat. Să pătrundă acest sens în mod creator, intrând în planul Celui care l-a așezat tocmai în acea împrejurare.
Să ne amintim şi de faptul că trebuie întotdeauna să ne apropiem de Dumnezeu ştiind că nu Îl cunoaştem. Cel spre Care trebuie să ne întoarcem este Dumnezeul tainic, misterios, Care Se descoperă după cum înţelege El. Ori de câte ori venim dinaintea Lui, nu ne aflăm în faţa unui Dumnezeu pe Care încă nu Îl cunoaştem. Trebuie să fim deschişi oricărei manifestări a Persoanei şi a prezenţei Lui.
Prea adesea creștinii au obiceiul ca, ori de câte ori apare o problemă sau un pericol, să se întoarcă la Domnul și să strige: „Doamne, apără-ne, mântuiește-ne, luptă pentru noi.”
Pune-ți această întrebare: dacă soția mea, copiii mei, cel mai apropiat prieten al meu sau colegii de serviciu ar ști cutare sau cutare lucru despre mine, mi-ar fi rușine sau nu? Dacă mi-ar fi rușine – mărturisește-l.
Ceea ce m-a frapat mai mult decât o dată, atunci când citeam sau predicam despre anumite pasaje din Evanghelie, este faptul că noi propovăduim Judecata ca fiind Vestea cea bună.
Astăzi aș vrea să încep o discuție pe tema: ce îi veți spune unui copil care vă întreabă: cum trebuie să mă rog? ce trebuie să fac?
La începutul Dumnezeieștii Liturghii, atunci când clerul este deja pregătit să înceapă slujba, când poporul binecredincios s-a adunat, când s-a săvârșit Proscomidia — partea pregătitoare a Liturghiei, adică atunci când și pâinea, și vinul sunt gata, și preotul este pregătit să rostească primul cuvânt liturgic: „Binecuvântată este Împărăția…”, el, poate, în necoacerea sa duhovnicească, în naivitatea sa, ar putea gândi: „Acum voi săvârși cea mai mare minune de pe pământ: voi preface această pâine în Trupul lui Hristos, acest vin – în Sângele lui Hristos.”
Trebuie să fim cu mare luare-aminte la ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur numea „partea întunecată a iubirii drăcești”. De multe ori, ceea ce noi numim dragoste față de cineva ajunge, de fapt, să fie un prilej de judecată și respingere a altora. Ori pentru că în inima noastră nu este destul loc și căutăm să iubim doar pe unii, ori pentru că, dintr-un zel greșit, socotim că trebuie să fim dușmani cu cei pe care apropiații noștri îi consideră vrăjmași.
Biserica, noi toţi, suntem o mulțime în mişcare, o mulțime îmbrăcată în zdrenţe duhovniceşti, o mulțime de păcătoşi. Un singur lucru avem în comun – nu sfinţenia, ci conştienţa nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie să fim în stare a ne deschide celorlalţi, să fim milostivi, înţelegători şi împreună-pătimitori cu ceilalţi.
Pe Muntele Sinai, lui Moise nu i-a fost dat să-L vadă pe Dumnezeu față în față; i-a fost îngăduit doar să intre în slava lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, ca și cum, a trecut pe lângă el. Această vedere a fost suficientă pentru ca chipul lui Moise să strălucească atât de puternic, încât oamenii nu puteau suporta această iradiere a prezenței divine; Moise își acoperea fața cu un văl, pentru că oamenii nu-l puteau privi.
„În timpul războiului, o femeie, monahie rusă — maica Maria Skobțova — a fost dusă într-un lagăr de concentrare din Germania. După câțiva ani petrecuți acolo, într-o zi au venit să le cheme, după listă, pe femeile care urmau să fie duse la moarte. Printre ele era o fată tânără; voia să trăiască, se zbătea și plângea.
Îmi amintesc că odată, în America, am intrat într-o biserică veche. Intrasem doar să mă uit, și am zărit un om stând cu capul plecat, într-o stare care mi s-a părut a fi de profundă descurajare. M-am apropiat de el, l-am atins ușor pe umeri și l-am întrebat: «Ce s-a întâmplat?» (Știu, e un gest foarte neamerican – dar, până la urmă, rușii sunt ruși: mai direcți, mai sălbatici.)
Ce fel de Dumnezeu ar trebui să căutăm? Un Dumnezeu Viu! <…> Cei care caută astăzi, tineri sau bătrâni, creștini sau necreștini, caută o imagine a lui Dumnezeu, o reprezentare a lui Dumnezeu, care nu coincide pe deplin cu imaginea lui Dumnezeu oferită de catehism.
Postul nu înseamnă că trebuie să cerșim și mai insistent de la Dumnezeu; postul nu înseamnă că trebuie să venim la Împărtășanie mai des ca de obicei.
Postul este vremea în care trebuie să ne înfățișăm judecății lui Dumnezeu, să luăm aminte la vocea conștiinței noastre și să ne abținem de la Împărtășanie, dacă nu ne putem apropia cu vrednicie de ea.
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.