Iar împărtășirea — dacă ne ținem de imaginea pe care am folosit-o mai înainte — este hrană. Dacă îți este cu adevărat foame, vino la masă; dar să nu vii ca un gurmand, să nu vii pentru că „poate se va găsi ceva plăcut”. La masă trebuie să vii fie din foame, fie dintr-un avânt al sufletului.
Știți cum se întâmplă uneori: un copil se joacă în grădină sau pe stradă și, deodată, simte o dorință copleșitoare de a-și săruta mama. Aleargă, se urcă în poala ei, o îmbrățișează și o sărută pentru că așa îi vine din inimă. Dacă mama este nechibzuită, îl oprește: „Nu mă atinge, vezi că am rochie albă și tu ai mâinile murdare…” Dacă este înțeleaptă, îl lasă să-și reverse sufletul în acest sărut și apoi își va schimba rochia. Așa mi se pare că trebuie să ne apropiem de împărtășanie — dar cu toată seriozitatea.
Pentru că, așa cum am spus mai înainte, a te împărtăși cu Sfintele Taine înseamnă a te uni cu Iisus Hristos; și, din acel moment, trupul tău este trup al lui Hristos, gândurile tale sunt gânduri ale lui Hristos, mișcările inimii tale sunt mișcări ale inimii lui Hristos, iar voința ta trebuie să devină voința lui Hristos. Desigur, nu în chip desăvârșit, dar nu mai avem dreptul să ne socotim pe noi înșine ca fiind independenți de Hristos.
Așa cum spune Apostolul Pavel: „Oare voi lua mădularele lui Hristos și le voi face mădulare ale unei desfrânate?” În sens larg, desfrânarea este tot ceea ce este străin de Hristos. Te-ai împărtășit — înseamnă că ești sfințenie; veghează…
Desigur, niciunul dintre noi nu rezistă mult timp acestei măsuri, dar, în principiu, așa trebuie să ne raportăm la împărtășire și la viața care urmează după ea.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Biserica și Euharistia, martie 1988.
Publicat în: Opere, vol. II, Moscova, „Praktika”, 2007;