Atunci când suntem reci și uscați lăuntric, când ni se pare că rugăciunea noastră nu este sinceră și că o împlinim doar din obișnuință, cum trebuie să procedăm? Nu ar fi mai bine să încetăm a ne ruga până când rugăciunea va prinde din nou viață? Dar cum vom ști când a sosit acel moment?
Există o mare primejdie: aceea de a ne lăsa amăgiți de dorința unei rugăciuni desăvârșite, în timp ce suntem încă atât de departe de ea. Când rugăciunea este seacă, în loc să ne retragem, trebuie să facem un act de credință și să continuăm. Trebuie să-I spunem lui Dumnezeu:
Doamne, sunt sleit, nu pot să mă rog cu adevărat; primește acest glas stins și aceste cuvinte ale rugăciunii și ajută-mă.
Să aducem în rugăciune cantitatea, dacă nu suntem în stare să aducem calitatea. Desigur, este mai bine să rostim doar două cuvinte — „Tatăl nostru…” — cu toată adâncimea înțelegerii lor, decât să repetăm Rugăciunea Domnească de douăsprezece ori; dar tocmai de aceasta suntem uneori neputincioși.
Rugăciunea „cantitativă” nu înseamnă să rostim mai multe cuvinte decât de obicei, ci să păstrăm pravila noastră obișnuită de rugăciune, acceptând faptul că, pentru moment, ea este doar un anumit număr de cuvinte repetate și nimic mai mult.
Cum spun Părinții, Duhul Sfânt este întotdeauna prezent acolo unde există rugăciune și, potrivit apostolului Pavel, nimeni nu poate spune că Iisus este Domn decât prin Duhul Sfânt (1 Corinteni 12, 3).
Când va veni vremea, Duhul Sfânt va umple rugăciunea credincioasă și răbdătoare de sens și de adâncimea unei vieți noi.
Atunci când stăm înaintea lui Dumnezeu în astfel de momente de întristare sau părăsire, trebuie să facem un efort al voinței; să ne rugăm din convingere, dacă nu din simțire; să ne rugăm prin credință — despre care știm că o avem — prin minte, dacă nu printr-o inimă înflăcărată.
Mitropolitul Antonie de Suroj