Îi cunoștea pe toți oamenii din eparhia sa, iar aceștia se cunoșteau unii pe alții după numele de botez. Când i se adresau, credincioșii îi spuneau „Mitropolitul Antonie” sau doar „Părintele Antonie”. Până la o vârstă înaintată, se referea la sine deseori cu titulatura „Părintele Antonie”.
Atunci când un nou-venit l-a întrebat dacă i se putea adresa folosind formula „Înalt Prea Sfințite”, i-a răspuns tranșant: „Nu! Dacă mă numești «Înalt Prea Sfințite», îți voi spune «doamna N.»”. Sărea ca ars atunci când oamenii i se adresau cu formula oficială „Înalt Prea Sfinția Voastră”.
Odată, când a fost intervievat de presa franceză, care manifesta oarecum o atitudine ostilă față de el, a fost întrebat de ce, având în vedere virtutea smereniei pe care o propovăduia creștinismul, lumea i se adresa cu formula „Înalt Prea Sfinția Voastră”. Mitropolitul a răspuns: „Ei bine, «Înalt Prea Sfinția Voastră»* înseamnă și «mușuroi de cârtiță», iar aceasta rezumă concepția mea cu privire la această chestiune”.
(n.tr. În engleză, cuvântul „eminence” are în acest context sensul de titlu onorific — „Your Eminence” —, dar mai înseamnă și „ridicătură de pământ”, „dâmb”).
Rușii puteau să i se adreseze în mod tradițional, cu termenul de „Vlădică”, având sensul literal de „stăpân”, dar, în cazul Mitropolitului, cuvântul căpăta nota caldă a unui nume creștin.
Îl amuzau copios oamenii care nu îi arătau aceeași familiaritate cu care îi trata el. Vizitatorii puteau fi surprinși să constate că grija cu care se pregătiseră pentru întâlnire nu exista și din partea Mitropolitului. O femeie care venise să-l vadă pentru prima dată a găsit biserica încuiată și nu i-a răspuns nimeni la ușă. Privind prin poarta laterală, a văzut un om în haine ponosite și în cizme de cauciuc trebăluind prin grădină. A strigat la el și l-a întrebat pe un ton destul de iritat:
— L-ați putea chema pe Mitropolitul Antonie?
— Eu sunt Mitropolitul Antonie, răspunse „grădinarul” neîngrijit, amuzat de surprinderea femeii.
La catedrală, folosea pentru vizite sacristia din latura de nord sau, uneori, galeria din partea de sud, unde primea vizitatorii într-o lătură aranjată ca spațiu de lucru, cu un mic birou și telefon. Biroul, vechi și aparent banal, era un obiect de mare preț. Era biroul la care stătuse, în adolescență, atunci când a simțit prezența lui Hristos.
Oamenii care veneau să-l vadă pentru prima dată se așteptau deseori să fie conduși de personalul Mitropolitului într-un birou mobilat corespunzător, să dea cu ochii de un birou mare la care să stea Mitropolitul, îmbrăcat în ținuta solemnă compusă din rasă neagră și camilafcă albă. Această imagine era, într-adevăr, întâlnită în Rusia, unde episcopii tind să țină foarte mult la imaginea oficială; dar, în viziunea Mitropolitului Antonie, formalismul nu îi caracteriza pe ucenicii Mântuitorului, care s-au întâlnit cu oamenii pe dealurile și drumurile Galileei.
Când sunau la ușa laterală a catedralei, de obicei însuși Mitropolitul le deschidea vizitatorilor fiindcă nu avea personal — îmbrăcat doar în sutană și cu capul gol. Mitropolitul îi conducea în sacristie sau în galerie, îi invita să ia loc în fața lui și zâmbea. Oamenii aveau în general impresia că ochii săi căprui puteau întrezări ce se află în sufletele lor. Conversația începea ca între doi oameni care comunică de la suflet la suflet.
Mulți oameni au constatat abilitatea Mitropolitului de a le citi parcă gândurile, ca și cum erau, cu adevărat, pe aceeași lungime de undă. Fără nicio încercare din partea sa de a manifesta o camaraderie falsă de talk-show, se comporta profund uman, nu ca un ierarh al Bisericii, ci ca un om obișnuit. Emana o liniște sufletească care îl putea intimida, într-o anumită măsură, pe vizitator, dar acest aspect nu diminua căldura și deschiderea sa, dimpotrivă, le amplifica.
Întâlnirile erau o experiență foarte profundă. Mitropolitul Antonie căuta mereu să se dedice în întregime celorlalți, ceea ce presupunea să acorde întreaga sa atenție și dragoste oricui îi vorbea. Privirea lui pătrunzătoare și cuvintele pline de înțelepciune, care dădeau mereu curaj ascultătorului, creau impresia că vorbitorul și ascultătorul se aflau în mâinile lui Dumnezeu și că risipirea neliniștilor credinciosului era cel mai important lucru pentru Mitropolit. Nu asculta niciodată cu un ochi pe ceas sau fără să se concentreze în totalitate asupra a ceea ce urma să se spună. Întrucât acest lucru nu se întâmplă de obicei în comunicarea interumană – este nevoie de pregătire și de efort susținut pentru a nu lăsa gândurile străine să se strecoare în minte – întâlnirea cu Mitropolitul era o experiență cu totul aparte.
Mitropolitul Antonie de Suroj, “Acest om sfânt” Gillian Crow, Editura Theosis 2017