Mulți oameni muncesc greu; pe parcursul zilei își pierd toate puterile și nu pot începe ziua citind rugăciuni lungi doar pentru a-și împlini, după cum cred ei, datoria față de Dumnezeu. Despre acest lucru aș vrea să spun câteva cuvinte.
În primul rând, uitați de ideea de datorie sau obligație față de Dumnezeu. Noi toți suntem iubiți de Dumnezeu, iar El așteaptă de la noi un răspuns al inimii, o iubire răspuns, nu sentimentul că avem anumite îndatoriri pentru că El este Dumnezeu și Domnul nostru. El așteaptă ca noi să fim fericiți: avem un Dumnezeu Care ne iubește! Și nu doar ne iubește, ci a dovedit cu adevărat această iubire, pentru că nu este iubire mai mare decât iubirea Celui Care Își pune viața pentru cei pe care îi iubește. Tocmai aceasta a făcut Dumnezeu în Iisus Hristos. El Și-a dat viața pentru fiecare dintre noi, pentru toți, nu „în general”, ci pentru fiecare în parte.
Există în viețile sfinților o istorisire despre un preot care a fost cuprins de o asemenea groază văzând nevrednicia creștinilor timpului său — și a sa proprie — încât s-a rugat lui Dumnezeu astfel: „Doamne, până când ne vei mai răbda? Vino și pedepsește-ne după dreptate!” Și i S-a arătat Hristos și i-a spus: „Să nu te rogi niciodată așa! Dacă ar fi fost măcar un singur păcătos pe pământ, aș fi fost gata să Mă fac din nou Om și să mor din nou pe cruce pentru el, pentru unul singur!”
Iată Care este Dumnezeul Căruia ne rugăm. Acest Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre. El le-a auzit timp de veacuri, citite din cărțile noastre de rugăciuni. La început, aceste cuvinte au izbucnit din sufletul unui om sau al unei femei ca sângele dintr-o rană: un strigăt de pocăință sau de recunoștință, lacrimi sau bucurie, groază sau simțirea slavei. Dar apoi, de-a lungul secolelor, aceleași cuvinte au fost repetate mereu de oameni pe care le-au atins doar într-o anumită măsură. Uneori, rugăciunea ajunge la noi și ne lovește inima: „Miluiește-mă, Doamne!” Alteori putem rosti aceste cuvinte cu întreaga noastră ființă; dar sunt și momente când nu facem decât să repetăm un psalm de care Dumnezeu nu are nevoie. Atunci când regele David a strigat aceste cuvinte, când ele au țâșnit din el ca sângele dintr-o rană, ele au putut ajunge la Dumnezeu cu putere; nu erau o bolboroseală monotonă și plictisită, așa cum ajung uneori pe buzele noastre.
De aceea, pentru noi este important altceva. Nu trebuie să ne adresăm unui Dumnezeu Care ar aștepta de la noi laude sau exprimarea unor sentimente pe care „ar trebui” să le avem, dar pe care în realitate nu le trăim. Trebuie să aducem înaintea lui Dumnezeu adevărul, sinceritatea deplină.
Gândiți-vă ce se întâmplă dimineața. V-ați trezit și pășiți într-o zi nouă. Ce înseamnă a te trezi într-o zi nouă? În fiecare dimineață, când ne trezim din somnul nopții, suntem asemenea lui Lazăr chemat din mormânt. Somnul nopții este pentru noi chipul morții, al odihnei după o viață lungă sau pentru o vreme scurtă; iar noi suntem chemați la o viață nouă și intrăm într-o zi care nu a mai existat niciodată. Nu este ziua de ieri întoarsă, ci o zi cu totul nouă. Ea se întinde înaintea noastră ca o câmpie acoperită de zăpadă, curată, nepângărită, fără nicio urmă omenească. Și Dumnezeu ne spune: „Mergi, intră în această curăție desăvârșită a zilei noi și mergi fără a o pângări. Urmele tale se vor imprima, dar dacă sunt drepte, ele vor deveni un drum pe care vor putea merge și alții, un drum al cărui capăt voi fi Eu.”
Așa ar trebui să intrăm în ziua nouă, spunând: „Doamne, binecuvântează-mă să fiu o făptură nouă în această zi care nu a mai fost niciodată.” Ce voi întâlni în cursul zilei? Voi întâlni împrejurări și voi întâlni oameni — iar împrejurările se întrupează întotdeauna în oameni. Ne putem pune întrebări: cine sunt acești oameni? Care dintre ei contează? Ce este cu adevărat important?
Există în viețile sfinților sau în tradiție o istorisire despre un copil care a fost întrebat: „Cine este cel mai important om din viața mea?” Copilul a răspuns: „Cel cu care sunt acum; pentru că altul nu există.” — „Și care este cel mai important moment al vieții?” — „Momentul de acum, când sunt cu acest om; pentru că nu există alt moment.” — „Și ce este cel mai important lucru pe care îl pot face în viață?” — „În acest moment, să fac pentru acest om ceea ce este necesar.”
Dacă am gândi astfel de fiecare dată când întâlnim un om, când intrăm în noutatea vieții, cât de bogată și de roditoare ar fi viața noastră! Cât de creativă și plină ar putea fi viața noastră dacă am intra în ziua nouă așa cum am spus: gândind că omul cu care sunt acum este unic și, prin urmare, cel mai important, iar momentul de față este singurul în care pot face — bine sau rău — ceea ce contează.
Iar când ajungem la sfârșitul zilei, stăm față către față cu Dumnezeu și El ne spune: „Am fost cu tine tot timpul. În câteva momente Ți-ai amintit de Mine și ai fost glasul Meu, mâinile Mele, ochii Mei, urechile Mele. Dar cât de des ai uitat acest lucru și ai lepădat locul tău!” Atunci putem spune: „Da, așa este. Am risipit această zi. A trecut pe lângă mine fără rod, fără sens. Ce să fac?” Și Domnul va răspunde: „Conștientizezi cu adevărat acest lucru? Dacă da, te doare inima pentru aceasta? Și dacă te doare, ești gata ca, pe cât te vor ține puterile, să nu mai fii niciodată așa cum ai fost astăzi?”
Iar noi trebuie să răspundem: „Da, Doamne. Am greșit. Am fost necredincios chemării mele. M-am trădat pe mine însumi și i-am trădat pe alții. Voi cugeta la aceasta nu doar citind rugăciuni alcătuite de alții, ci gândind întreaga zi, pentru că această zi Îți aparține Ție. Voi cere ajutorul rugăciunilor sfinților, în care ei și-au exprimat tulburarea și conștiința propriei necredincioșii față de chemarea lor, și voi învăța de la ei cum se zdrobește inima unui sfânt.”
Ne zdrobim atât de rar inima, pentru că numai sfântul are o asemenea finețe, o asemenea sensibilitate față de bine și rău; dar putem învăța aceasta de la ei.
Să începem ziua ca Lazăr, chemat din mormânt. Suntem chemați într-o zi care nu a mai fost niciodată; vom întâlni oameni, unul după altul, și fiecare va fi unic în momentul întâlnirii, după cum fiecare clipă va fi unică, iar fiecare faptă a noastră va fi dreaptă — sau nedreaptă. Putem începe ziua împreună cu Domnul, trăi cu El întreaga zi, iar când ajungem la capătul zilei, să-L întâlnim cu inima zdrobită și, în același timp, cu bucurie:
„Doamne, nu sunt vrednic de Tine, dar Tu mă iubești oricum. Mă iubești cu o iubire gingașă, nu sentimentală, ci cu prețul propriei Tale vieți. Pot avea încredere în iubirea Ta, pentru că aceasta este măsura ei.”
Să învățăm să începem ziua astfel și să o încheiem astfel, așa cum am spus. Eu înțeleg puține lucruri, dar puținul pe care l-am înțeles încerc să vi-l transmit.
Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Despre canonul de rugăciune, 16 mai 1999.
Publicat în volumul: „Cuvântul Evangheliei naște răspuns…”, Moscova, Editura „Granat”, 2022.