Dar ce înseamnă lepădarea de sine? De cele mai multe ori ne imaginăm că a ne lepăda de noi înșine înseamnă să ne construim o viață lipsită de bucurii, o viață în care totul este jertfă, în care nu rămâne nimic care să încălzească inima sau să lumineze mintea — însă nu este așa.
Pentru că acel „eu” de care ni se poruncește să ne lepădăm, acel „eu” care stă ca o piedică de netrecut între plinătatea vieții și mine, nu este întregul „eu”. Este un om superficial și mărunt, care acoperă tot orizontul și nu-mi îngăduie să fiu eu însumi acel om mare care fiecare dintre noi ar putea fi și deveni.
A te lepăda de tine însuți înseamnă, înainte de toate, a înțelege că a-ți concentra întreaga viață asupra acelui om mărunt care suntem în cotidian echivalează cu a reduce viața la dimensiuni atât de înguste, la o strâmtoare ca de închisoare, în care nu poți decât să te sufoci. Și, de fapt, în această întunecime ne sufocăm.
Primul lucru pe care trebuie să-l învățăm este ca, în orice stare și în orice împrejurare, când se ridică gândul: «Dar eu?» — să ne spunem: «Înapoia mea, satano, îndepărtează-te, potrivnicule! Tu cugeți la cele pământești, nu la cele ale lui Dumnezeu — pleacă! M-am săturat de tine! Oare voi mai vedea iar și iar în viață numai pe mine însumi, voi declina cuvântul „eu” în toate cazurile, reducând totul la ceea ce pentru mine este mângâiere, pentru mine teamă, pentru mine durere, pentru mine plictiseală? Oare toată viața se poate reduce la aceasta?»
De fapt, așa se și reduce; de aceea nu mai este viață, de aceea devine tristețe și nerodire pentru om și pentru cei din jur, de aceea ne plictisim atât de mult de noi înșine și și ceilalți se plictisesc atât de greu de noi.
Iată primul lucru pe care trebuie să-l învățăm: în toate împrejurările să ne spunem nouă înșine: dă-te la o parte, lasă-mă să privesc în depărtare, în larg, în adânc! În această viață mare, largă și adâncă îmi voi găsi și eu locul, dar viața nu-și va găsi loc în mine; omul poate să se reverse în viață, însă nu poate cuprinde și limita întreaga viață la sine.”
Mitropolitul Antonie de Suroj