Foarte mulți dintre cei care vin la spovedanie vin cu liste de păcate. Îmi amintesc de un tânăr care a venit și a adus cu el o foaie lungă, pe care erau enumerate, în ordine alfabetică, toate păcatele pe care sfinții și păcătoșii le-au descoperit în ei înșiși și le-au notat. Și îmi amintesc cum, vorbind cu acest tânăr, după ce a terminat de citit acea listă, i-am spus:
— Nu vă pot da dezlegarea, pentru că nu v-ați mărturisit propriile păcate. Jumătate dintre cuvintele pe care le-ați citit nici nu le înțelegeți. Ce este „Iubirea de agonisire”? Ce înseamnă aceasta sau aceasta?
— Dar mi s-a spus că trebuie să mărturisesc toate păcatele…
I-am răspuns:
— Da, pe ale dumneavoastră, dar nu neapărat pe ale altora.
— Și atunci ce să fac?
— Faceți ceva foarte simplu: întrebați-vă ce sunteți înaintea propriei conștiințe și înaintea lui Dumnezeu și despre aceasta vorbiți.
Aceasta nu va fi o spovedanie deplină, în sensul că nu epuizează întreaga dumneavoastră persoană. Dar este ca o săpătură arheologică: se sapă pământul și se găsește primul strat, iar acesta este deja o descoperire. Când acel strat este cercetat, atunci se poate săpa mai departe și, treptat, se poate descoperi un oraș întreg; însă la început trebuie să trecem de la un strat la altul.
Se poate primi dezlegare pentru păcatele care au fost deja descoperite și recunoscute ca atare, dar nu se poate primi dezlegare „la pachet” pentru păcate despre care nu avem nicio conștiință. Și există o rugăciune veche în care se spune că sunt iertate în tine toate păcatele pe care le-ai mărturisit și acelea pe care încă nu le-ai conștientizat, dar care îți stau înainte.
Acesta este un lucru foarte important, pentru că spovedania este reînnoirea relației cu tine însuți și cu Dumnezeu. Cu tine însuți, în sensul că înainte de spovedanie și în timpul ei încercăm să fim pe deplin sinceri și cinstiți; de aceea vorbim despre noi nu cu preotul, ci cu Dumnezeu.
Mitropolitul Antonie de Suroj