„Așa precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le împinge după prima mișcare, se avântă prin ele însele într-o mișcare și mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul înclinat și supus acestei porniri, neaflându-se nimic care prin împotrivire să oprească pornirea lor, tot așa, dar dimpotrivă, sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă ușor și repede în mișcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălțime.
Crezându-se superior altora, căutând să-i întreacă, socotindu-se mai presus de toţi şi plasându-se în centrul tuturor evenimentelor; atribuindu-şi toate calităţile şi virtuţile sau socotind că măcar în ceea ce priveşte unele dintre ele este cu totul desăvârşit, cel mândru ajunge să se auto-îndumnezeiască; el face din sine un „mic dumnezeu”, luând astfel locul Adevăratului Dumnezeu, Cel Care este cu adevărat absolut, culmea şi centrul, principiul şi sfârşitul tuturor celor create; Cel care dă sens şi valoare fiecărui lucru; izvorul şi temeiul tuturor virtuţilor şi a tot binele şi pricinuitorul desăvârşirii.
„Dumnezeu ridică la înălțime gândurile noastre și nu le lasă aruncate la pământ și vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin niște cârcei, prin legăturile dragostei ne ține strâns uniți de semenii noștri; și, rezemați pe ei, să tindem mereu spre înălțime; și asemenea viței de vie agățătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuți.
Bătrânul vorbea neîncetat despre rugăciune şi înţelegeam că nu avea în vedere o încercare formală şi sporadică, ci una profundă şi permanentă. Odată, vorbind despre problema unei mame, cunoştinţa noastră comună, mi-a zis:
„Adevărata răbdare și liniște nu se pot dobândi și păstra fără umilința adâncă a inimii. Dacă se coboară la acest izvor, ele n-au nevoie nici de ajutorul chiliei, și nici de refugiul în singurătate. Nu caută din afară ocrotire ceea ce se sprijină pe virtutea umilinței lăuntrice, adică pe ceea ce-i este obârșie și pază.
Era în anii grei de război civil. V. P., pe atunci adolescentă, se afla în grădina casei şi un ţăran a aţintit puşca asupra ei. În acele timpuri, toţi ţăranii din Rusia se răzbunau pe moşieri. Tânăra, tremurând toată, şi-a strâns mâinile la piept şi, cu multă convingere şi nădejde, s-a rugat:
– Părinte Nicolae, sfinte episcope al lui Hristos, ajută-mă, apără-mă!
Asistăm în ultima perioadă de timp la o relativizare a valorilor autentice şi la o scădere a moralităţii omului contemporan. Dacă ar fi să îl cităm pe Sfântul Paisie Aghioritul (†1994), ar trebui să spunem că trăim vremuri în care păcatele sunt elogiate, ca şi cum ar fi nişte semne de emancipare şi progres, în timp ce virtuţile sunt jignite, ruşinate şi umilite.
„Căci crucea e privită după formă, după compoziție, după proprietatea părților, după lucrare și după alte multe laturi pe care le văd cei ce iubesc să contemple lucrurile dumnezeiești. După formă, crucea e privită când se observă puterea ei ce cuprinde toate, cele de sus, cele de jos și cele de amândouă părțile, până la marginile lor.
Am auzit astăzi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Ce poate însemna aceasta?
Hristos rămâne neschimbat, desigur, însă ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel este că el l-a întâlnit pe Hristos, iar această întâlnire l-a străpuns până în miezul ființei sale. Această întâlnire nu mai era o amintire; ea a devenit însăși viața, în el.
— E bine să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea, dar ca să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea trebuie să avem şi un program care să ne pună în faţa lui Dumnezeu: un program de rugăciune de dimineaţă, să începem ziua cu Dumnezeu, un program de rugăciune de seară, ca să mulţumim lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut.
„Se cuvine ca sufletul cel fecioresc, pentru a se alipi de Dumnezeu să se curățească nu numai de păcatele cele văzute, adică de desfrâu, de ucidere, de furt, de cuvinte urâte, de minciună, de iubirea de argint și de lăcomie,
Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voia lor.
Soarele, răsărind, trimite lumina sa pretutindeni, dar cei ce au boală la ochi, căutând la lumină, se vatămă. Cine este dar pricina vătămării: lumina sau boala ochilor? Arătat este că boala ochilor, iar nu lumina. (Arhimandrit Paulin Lecca)
Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat viaţa lui Hristos. Nu spune Apostolul Pavel – în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi (II Cor. 4, 8)?
Numai oamenii trecuţi prin filiera necazurilor şi ispitelor şi încercaţi ca aurul în cuptorul smereniei pot deveni mai ascultători. Înlăturându-le zgura minciunii, sădită de tatăl minciunii, sufletul lor devine ca o ceară moale pe care se imprimă cu uşurinţă Adevărul întrupat. Iar cel ce purcede din Adevăr, din Adevărul întrupat, va căuta să nu mai aibă nici un amestec cu minciuna.
„Căci răbdarea pune în siguranță pe toate cele plăcute Lui, ajută la îndeplinirea tuturor poruncilor Lui: întărește credința, asigură pacea, păzește dragostea, învață umilința, așteaptă căința, cheamă pocăința, conduce trupul, păstrează spiritul, înfrânează limba, stăpânește mânia, înfrânge ispitele, alungă scandalurile, consfințește martiriile, mângâie pe cel sărac, temperează pe cel bogat, nu nimicește pe cel slab, nu-l semețește pe cel sănătos, îl desfată pe cel credincios, îl găzduiește pe străin, îl încredințează pe serv stăpânului și pe stăpân lui Dumnezeu, împodobește pe femeie, îl dovedește pe bărbat; este iubită în copil, lăudată în tânăr, respectată în bătrân; este frumoasă pentru ambele sexe, la orice vârstă.
„ (…) cele spuse de Apostol în epistola către Tesaloniceni (I Tesaloniceni 5, 23) cărora le dorește să li se sfințească în întregime, fără de prihană, trupul și sufletul și duhul și să se păzească întru venirea Domnului Iisus Hristos, prin trup înțelegând partea vegetativă, prin suflet pe cea afectivă și prin duh pe cea cugetătoare.