Din tot ceea ce am spus până acum, putem să înţelegem scopul pogorârii lui Hristos la Iad. Adevărul este că Hristos a intrat în împărăţia diavolului pentru a o duce la pieire. În continuare, vom analiza mai amănunţit motivele pentru care Mântuitorul a mers în Iad.
Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Petru ne dă mărturie despre pogorârea lui Hristos la Iad: Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut în duh, întru care S-a pogorât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare… (I Petru 3, 18-19).
Întrebarea care se pune este următoarea: ce înţelegem cu adevărat atunci când vorbim despre Iad şi despre pogorârea lui Hristos acolo? Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament există multe fragmente care se referă la Iad. Nu le voi expune aici pe toate, deoarece scopul meu este înfăţişarea învăţăturii legate de omorârea şi de nimicirea Iadului.
Biserica prăznuieşte învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la Iad, unde a slobozit sufletele drepţilor Vechiului Testament de sub stăpânirea morţii şi a diavolului. Aceasta este rânduiala prăznuirii Învierii în Biserica noastră. Aşa cum observăm din textele liturgice, prăznuirea Învierii începe din Vinerea Mare, o dată cu slujba Utreniei Sâmbetei Mari, atunci când are loc purtarea Epitafului.
Învierea Domnului este Sărbătoarea Sărbătorilor și încununarea mântuirii noastre întru Hristos. Este completa dispariție a păcatului și întoarcerea omului la condiția primordială de fericire. Reprezintă revenirea noastră la starea în care ne aflam înainte de neascultare, prin participarea din nou la viața veșnică și intrarea în Împărăția Cerurilor. Este adevăratul Paște. Așa cum sclavii israeliți au părăsit robia lui Faraon, așa și pe noi, acum, Învierea Domnului ne-a eliberat de sub captivitatea Diavolului, ca să putem pleca din Egiptul patimilor către pământul promis și către adevărata viața întru Hristos.
Sărbătoarea Învierii Domnului nu este doar un praznic al Bisericii, ci și al mădularelor ei. Este Sărbătoarea la care întreaga zidire se face părtașă primăverii, precum și Învierii. Este primăvara văzută și nevăzută. „Acum toate s-au umplut de lumină – și cerul și pământul și cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru Care s-a întărit“ (Canonul Paștilor)
„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul!
Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!”
(Filipeni 4, 4)
Preasfinţiţi arhipăstori, cinstiţi preoţi şi diaconi,
Cuvioşi monahi şi monahii, drept-slăvitori creştini,
Apărătorul cel mare și Doamne, biruitorul morții celei veșnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ție, noi robii Tăi și zidirea Ta. Cel ce ai biruință asupra morții, de moartea păcatelor slobozește-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre! (condacul 1, acatistul Sfintei Învieri a Domnului)
„Învierea cea de obşte mai înainte de patima Ta adeverind-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorului morţii, strigăm: Osana Celui dintru înălţime, binecuvântat eşti Cel ce vii întru numele Domnului.”
(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.
Se pare că există o mare asemănare şi o anumită legătură în ceea ce privește această femeie în scrierile celor patru evanghelişti.
Săptămâna a șasea din post este plină de evenimente și de mare densitate duhovnicească. În treacăt, ea ne aduce aminte de tradiția pustnicească a primelor veacuri creștine, pomenită în viața Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfârșitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obște de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine și împreună-prăznuirea Sfintelor Paști.
Inima dumneavoastră să fie numai a Domnului, iar în Domnul – şi a aproapelui. Fără îndeplinirea acestei condiţii este cumplit să fii al omului.
Nu vă faceţi robi oamenilor (I Cor. 7, 23), a zis apostolul.
Întotdeauna m-au mişcat până în adâncul sufletului cuvintele pe care Sfântul Ioan Înaintemergătorul le-a rostit cu privire la Domnul şi la sine însuşi şi care ni s-au păstrat în Evanghelia după Ioan: Cel ce are mireasă este mire, grăieşte Sfântul Înaintemergător, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui.
Caracterele oamenilor diferă. Bătrânul Iosif sublinia: „Sufletele suave ascultă uşor, pe când cele dârze se chinuie să se supună. Se deosebesc între ele ca şi bumbacul de fier! Bumbacul are nevoie doar de un cuvânt, pe când fierul are nevoie de focul şi de cuptorul patimilor pentru a fi prelucrat! Omul cu un caracter puternic trebuie, deci, să dea dovadă de răbdare în ispite, pentru a se curăţi. Dacă n-are răbdare, este ca o lampă fără petrol, care se stinge repede şi dispare”.
Părintele Varnava Iankos – Negarea gândurilor reprezintă lepădarea dreptății personale
Fiecare dintre noi poate spune că este neputincios şi că peste tot în jurul lui întâmpină piedici şi ispite, care nu sunt prea uşor de ocolit. Într-adevăr, suntem neputincioşi şi slabi, iar ispitele sunt foarte multe: de la propriul nostru trup, care luptă totdeauna împotriva duhului nostru, de la lume care, după cuvântul lui Dumnezeu, zace cu totul în rele şi, în sfârşit, de la vrăjmaşul diavol care, răcnind ca un leu, caută să piardă câte un suflet creştin.
Dacă privim un om numai din perspectiva lucrurilor pe care poate să le facă pentru noi sau prin prisma prejudiciilor pe care le cauzează, gândindu-ne dacă acel om poate să ne facă viaţa mai bună, plăcută, confortabilă sau, dimpotrivă, face parte din categoria oamenilor care vor să obţină ceva de la noi, cu care ne este greu (dacă ni s-a întâmplat deja să ne fie greu cu acea persoană, mereu ne întoarcem cu gândul la acea vreme, experimentând nişte senzaţii neplăcute), atunci tot ce ne însufleţeşte este aceeaşi autocompătimire neghioabă, concentrarea asupra propriului „eu”.
Să iubim tare postul. Fiindcă mare pază este postul și rugăciunea și milostenia. Acestea îl izbăvesc pe om din moarte. Așa cum prin mâncare și neascultare Adam a fost aruncat din Rai, tot astfel iarăși prin post și prin ascultare poate cineva intra în Rai. Prin această virtute împodobește trupul tău, o, fecioară, și vei plăcea Cerescului Mire!