Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post?
Nici nu mai încape discuţie. Acesta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut necesare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi.
Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El Însuşi cunoaşte. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continua să se manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii.
Să urmăm Logosului, să urmărim desfătarea cerească, să ne izbăvim de moştenirea pământească. Să păstrăm dintre cele pământeşti doar pe cele bune, să ne mântuim sufletele prin milostenii, să dăm din bunurile noastre celor săraci, ca să devenim bogaţi în bunurile veşnice. Dă ceva şi sufletului, nu doar trupului! Ia ceva din pântecele tău, şi dă duhului! Primeşte ceva din focul care arde cele pământeşti şi îndepărtează-te de flacără! Răpeşte ceva din tiran şi încredinţează Domnului! Dă-I puţin Celui care ţi-a oferit mult.
„De la părinteasca slavă a Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, în răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul desfrânatului aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte îndurate. Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din argaţii Tăi.” (Condacul Dumnicii Fiului Risipitor).
Spovedania nu se aseamănă cu un act juridic. Mă aflu în faţa lui Dumnezeu, în lumina veşniciei. Am sentimentul păcatelor mele ca în momentul Judecăţii de Apoi. Acum însă de mine depinde ca păcatul, păcatele, rătăcirea, să-mi fie iertate. De mine depinde să mă schimb, să încep o viaţă nouă, să fiu din nou în comuniune cu toţi sfinţii, cu Maica Domnului, cu Însuşi Dumnezeu.
„Se cuvine deci ca fiecare dintre voi să așeze ca pe o temelie tare și statornică frica și dragostea în sufletul său și să o hrănească cu fapte bune și cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădește în noi în chip simplu și de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe și mari griji și prin împreună-lucrarea lui Hristos.
Cel care se împărtăşeşte cu vrednicie de Sfintele Taine se uneşte cu Domnul. Iar cel care are căinţă adevărată, inimă curată, frică dumnezeiască şi credinţă nezdruncinată, primeşte Trupul şi Sângele Domnului, şi în acelaşi timp, şi pe Duhul Sfânt.
Ştiţi din istorie că înaintaşii noştri, creştini ortodocşi, erau oameni foarte temători de Dumnezeu şi totdeauna aveau credinţă tare şi adâncă în mijlocirea cerească a Maicii Domnului. Şi Împărăteasa Cerească nu lăsa fără răspuns credinţa lor, ci trimitea totdeauna ajutor tuturor celor care alergau la ea cu nădejde. Este greu să arătăm vreun necaz sau nenorocire de care să nu-i fi izbăvit Maica Domnului când ei alergau la ea cu credinţă şi rugăciune fierbinte.
Dacă vine harul acesta la începutul vieţii, se pierde – fiindcă omul nu ştie să trăiască fără păcat, şi nu ştie să nu-l piardă. Dar dacă continuă educaţia sfântă a omului, revine harul. Dar totuşi sufletul îl simte de aşa o gingăşie, încât te apucă o groază cum să nu-l pierzi.
„Pentru multe pricini Scripturile ascund sensul lor: în primul loc, ca să ne fie drag să le cercetăm și să fie totdeauna cu foarte mare luare aminte la găsirea cuvintelor mântuitoare; în al doilea loc, că nici nu se cuvenea ca Scripturile să fie înțelese de toți, ca nu cumva cei ce le citesc să aducă vreo vătămare celor spuse de Sfântul Duh în chip mântuitor.
Lumea aceasta este mai rea decât toate lumile pe care omul le poate îndura. Mai rea decât aceasta, nu este alta pentru oameni, poate pentru demoni.
Toţi oamenii simt acest lucru, însă fug de acest sentiment ca şi înotătorul nepriceput, care, speriat de adâncimea mării, întoarce spatele mării şi înoată în apă mică, spre ţărm.
„Să vedem înțelesul cuvintelor: Ce-Mi veți aduce la sărbătorile Mele? Așadar Dumnezeu are sărbătorile Sale? Da, are. O mare sărbătoare a Lui este mântuirea neamului omenesc. Cred că orice credincios, orice om care se convertește la credința în Dumnezeu, sau care înaintează în credință, dă naștere unei sărbători a Domnului.
Duminica Vameşului şi a Fariseului marchează începutul perioadei Triodului, care durează 10 săptămâni, primele trei fiind pregătitoare, urmând şapte săptămâni ale Postului Mare. Astfel, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului, pășim pe prima treaptă a urcușului spre Înviere, iar pentru a ajunge în vârful acestuia, va trebui să învățăm să pogorâm în iadul propriilor păcate, să-I cerem Mântuitorului lacrimi de pocăință, rugăciunea smerită a vameșului și curajul de a păși pe calea către mântuire.
„Omul este dator să arate toată silința, să se lupte și să se împotrivească totdeauna celui viclean și cugetelor celor rele.
Marele Apostol al neamurilor spunea, de asemenea, că Dumnezeu nu judecă de două ori: „căci de ne-am fi judecat noi înșine (de bunăvoie) nu am fi judecați fără voie” (1 Cor.11, 31).
Strigat-a Ţie bătrânul, văzând cu ochii Mântuirea Care a venit popoarelor de la Dumnezeu: Hristoase, Tu eşti Dumnezeul meu. (Canonul Întâmpinării Domnului)
El ne tămăduieşte sufletul din orice boală dându-i energii noi, luminându–l cu o lumină neînserată. Experienţa străveche a vieţii în Biserică a dovedit fără greş faptul că pentru rugăciune, adică pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este incurabilă.