S-a dus odată unul dintre ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vândă lucrul mâinilor sale – coşniţe şi rogojini. Acolo l-a întâmpinat o femeie desfrânată, care văzând frumuseţea tânărului, s-a rănit de el şi l-a chemat la sine, ca şi cum voia să cumpere coşniţele pe care le vindea. Iar el, necunoscând gândul ei cel viclean, a intrat în casă.
Când cineva, auzind cuvântul lui Dumnezeu, va lupta și va lepăda lucrurile vieții și legăturile lumii și va respinge toate plăcerile trupești, dezlegându-se de acestea, atunci, stăruind în Domnul și ocupându-se cu El, va putea cunoaște că este înlăuntru, în inimă, altă luptă și altă potrivnicie ascunsă și alt război al gândurilor și al duhurilor răutății și altă înfruntare îi stă înainte.
„Întrebare: Deci ce poruncește Scriptura omului ca să facă ?
Răspuns: Am zis mai înainte că omul are, potrivit firii sale, bună-voința; pe aceasta o cere Dumnezeu. El poruncește omului ca, în primul rând, să cunoască: cunoscând, să iubească; și, în sfârșit, (iubind) să fie gata să împlinească (voia Sa). Faptul, însă, că mintea este impulsionată, că suportă osteneli și că săvârșește o lucrare (nu aparține omului), ci harului Domnului, care se dă celui ce vrea (să facă voia Lui) și crede (în EI).
Darul harului divin, Duhul Cel Sfânt, se păstrează și se înmulțește prin smerenie și râvnă. Mândria și superficialitatea alungă însă harul ceresc.
Sufletele iubitoare de adevăr și de Dumnezeu, care îl caută neîncetat pe Hristos, nici nu mai au nevoie să fie îndemnate de alții; ele se simt țintuite de Crucea lui Iisus și zilnic recunosc pășirea lor înainte, progresul lor duhovnicesc, fără însă a se umple de mândrie.
Dacă vrem să suportăm ușor tot necazul și toate ispitele, să dorim moartea pentru Hristos și s-o avem totdeauna înaintea ochilor. De altfel, avem și poruncă de a ne lua crucea și de a-L urma, or aceasta înseamnă să fim totdeauna gata să murim (pentru El).
S-a dus odată unul dintre ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vândă lucrul mâinilor sale – coşniţe şi rogojini. Acolo l-a întâmpinat o femeie desfrânată, care văzând frumuseţea tânărului, s-a rănit de el şi l-a chemat la sine, ca şi cum voia să cumpere coşniţele pe care le vindea. Iar el, necunoscând gândul ei cel viclean, a intrat în casă.
Rugându-se Cuviosul Macarie cel Mare oarecând lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i: „Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea învecinată”. Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul şi a mers în cetatea aceea şi aflând casa lor, a bătut la uşă şi îndată una dintre ele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit.
Spunea Avva Sisoe:
Când eram în schit cu Macarie, ne-am suit șapte inși să secerăm cu dânsul. Și iată o văduvă era adunând în urma noastră spice și nu înceta plângând. Deci a chemat bătrânul pe stăpânul țarinei și i-a zis:
‒ Ce are femeia aceasta, că totdeauna plânge?
I-a zis lui:
Hristos a fost proslăvit în Ceruri ca urmare a suferinţelor cumplite suferite pe pământ. Biruinţa Lui s-a este evidentă şi constituie o probă de măreţie a însăşi fiinţei umane, care trebuie să ajungă în slava cerească. Cine îşi dă seama de măreţia sufletului său trebuie să-şi dea seama şi de teribila lui cădere, din care nu se poate răscumpăra decât prin grele suferinţe, asemenea lui Hristos.
Când cineva, auzind cuvântul lui Dumnezeu, va lupta și va lepăda lucrurile vieții și legăturile lumii și va respinge toate plăcerile trupești, dezlegându-se de acestea, atunci, stăruind în Domnul și ocupându-se cu El, va putea cunoaște că este înlăuntru, în inimă, altă luptă și altă potrivnicie ascunsă și alt război al gândurilor și al duhurilor răutății și altă înfruntare îi stă înainte.
Chiar dacă ar aduce năluciri, prefăcându-se în vederi strălucitoare și vrând să amăgească sufletul, o lucrare bună să dea diavolul nu poate, fapt prin care se recunoaște ca fiind înșelare.
Hristos a fost proslăvit în Ceruri ca urmare a suferinţelor cumplite suferite pe pământ. Biruinţa Lui s-a este evidentă şi constituie o probă de măreţie a însăşi fiinţei umane, care trebuie să ajungă în slava cerească. Cine îşi dă seama de măreţia sufletului său trebuie să-şi dea seama şi de teribila lui cădere, din care nu se poate răscumpăra decât prin grele suferinţe, asemenea lui Hristos.
Mare este vrednicia ta, o, omule, întrecând toată felurimea creației. Ia aminte cât de lat este cerul și sclipind de stele, și nu a binevoit întru acesta Domnul. Și câți luminători sunt în el și cât de mare este pământul, dar Dumnezeu, pe toate trecându-le cu vederea, Se odihnește în gândurile bune și în inima omului. Numai tu ești numit templu al lui Dumnezeu și sălaș al dumnezeirii ai devenit, ca să-L adăpostești pe El și să fii sălaș Domnului.
„Omul este dator să arate toată silința, să se lupte și să se împotrivească totdeauna celui viclean și cugetelor celor rele.
„Se cuvine ca sufletul cel fecioresc, pentru a se alipi de Dumnezeu să se curățească nu numai de păcatele cele văzute, adică de desfrâu, de ucidere, de furt, de cuvinte urâte, de minciună, de iubirea de argint și de lăcomie,
Se cuvine, mai întâi, ca acela care se apropie de Domnul să se silească să facă binele, chiar dacă inima lui nu vrea; să aștepte cu credință neșovăielnică mila Lui, să se silească să fie îndurător, să aibă inimă milostivă, iar atunci când este disprețuit să fie îndelung-răbdător și să nu se indigneze, precum spune Apostolul: Iubiților, nu vă răzbunați singuri (Romani 12, 19).
„Toți drepții au mers pe drumul cel strâmt și plin de încercări, au fost prigoniți, au fost puși la cazne, au fost ocărâți (s-au îmbrăcat) în piei de capră, au trăit în peșteri și în crăpăturile pământului (cf. Evrei 11, 37-38). Tot așa și Apostolii, până în ceasul de acum, spune (Apostolul Pavel), flămânzim, însetăm, suntem goi, ocărâți și pribegim (I Corinteni 4, 11).