Atunci când s-a plinit timpul arhetipic – cum s-ar spune – al sărbătorii de faţă, Cel ce este „în chipul lui Dumnezeu“ (Filipeni 2:6) şi Care a luat chip de rob, Cel făcut Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Prunc fiind, a plinit răscumpărarea legată de patruzeci de zile.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă cum trebuie să ne rugăm. Sfinţilor Săi apostoli, care căutau cu sârguinţă rugăciunea adevărată, Mântuitorul Iisus Hristos le arată cum ar trebui să se roage pentru a dobândi harul lui Dumnezeu: „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri.” Oamenii din zilele noastre trebuie să înţeleagă că este mai important să se roage aşa cum ştiu ei, decât să înveţe cum să se roage. Din păcate oamenii neglijează complet rugăciunea şi trec cu uşurinţă peste această sfântă lucrare a rugăciunii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă în Epistola sa către Romani: „Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.”
„Căci Dumnezeu, după părerea mea, dă celor păcătoși o viață chinuitoare, nu pentru că îi urăște sau că vrea să-i pedepsească pentru viața lor vicioasă, căci El stăpânește și atrage la Sine tot ce există de dragul Său. Dar El atrage sufletul la Sine cu un scop mai bun. Fiindcă El este izvorul a toată fericirea.
Într-adevăr, unii credincioși, cei încă prunci la minte și de curând întăriți, după cum se spune, au nevoie să fie hrăniți cu lapte, cu învățături mai simple și mai elementare, pentru că nu pot suporta hrana tare a învățăturii. Dacă le dai o hrană mai presus de puterea lor, se simt strâmtorări și îngreunați, pentru că mintea lor, ca și trupurile copiilor, nu-i în stare să primească și să asimileze învățătura ce li se dă, ba poate că-și mai și vatămă puțina înțelegere ce-o aveau mai înainte.
„Să examinăm, așadar, ce înțeles are cuvântul creștinism. Poate că oameni mai înțelepți decât mine vor găsi imagini mai înalte și mai nobile, care să se potrivească deplin vredniciei acestui cuvânt. După câte pricep eu, despre acest termen ar trebui spuse următoarele:
În înțelesul cel mai limpede și mai grăitor, cuvântul Hristos – din care provine termenul: creștinism – înseamnă împărat, căci, printr-o accepțiune deosebită, Sfânta Scriptură tocmai prin această expresie definește vrednicia împărătească.
„Să examinăm, așadar, ce înțeles are cuvântul creștinism. Poate că oameni mai înțelepți decât mine vor găsi imagini mai înalte și mai nobile, care să se potrivească deplin vredniciei acestui cuvânt. După câte pricep eu, despre acest termen ar trebui spuse următoarele:
„Căci după cum pictorii transpun pe planșetă prin linii și culori înfățișarea oamenilor, scoțând în evidență cu pensula în nuanțe potrivite și corespunzătoare dorinței de exprimare, spre a reda cât mai corect frumusețea originalului, tot așa să știi că și Pictorul nostru a pus în noi, ca niște nuanțe colorate, virtuțile, împodobindu-le minunat după modelul propriei Sale frumuseți.
„Se cuvine deci ca fiecare dintre voi să așeze ca pe o temelie tare și statornică frica și dragostea în sufletul său și să o hrănească cu fapte bune și cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădește în noi în chip simplu și de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe și mari griji și prin împreună-lucrarea lui Hristos.
„Așa precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le împinge după prima mișcare, se avântă prin ele însele într-o mișcare și mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul înclinat și supus acestei porniri, neaflându-se nimic care prin împotrivire să oprească pornirea lor, tot așa, dar dimpotrivă, sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă ușor și repede în mișcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălțime.
„ (…) cele spuse de Apostol în epistola către Tesaloniceni (I Tesaloniceni 5, 23) cărora le dorește să li se sfințească în întregime, fără de prihană, trupul și sufletul și duhul și să se păzească întru venirea Domnului Iisus Hristos, prin trup înțelegând partea vegetativă, prin suflet pe cea afectivă și prin duh pe cea cugetătoare.
Text: „Dar dacă iubirea scoate afară cu desăvârşire frica, după cum s-a scris (cf. I In 4, 18), şi frica, preschimbându-se, devine iubire, atunci toţi cei ce se mântuiesc se fac o unitate, unindu-se între ei în împletirea cu Singurul bun, prin desăvârşirea porumbiţei […]. Aceasta se tâlcuieşte limpede în Evanghelie prin cuvântul Domnului.
„Să înțelegem întâi ce este pacea. Ce este altceva decât împreuna-simțire iubitoare, îndreptată spre cel de aceeași fire? Dar atunci, ce este ceea ce se cugetă potrivnic păcii? Ura, mânia, iuțimea, invidia, pomenirea răului, fățărnicia, nenorocirea războiului. Vezi câtor boli le este leac un singur cuvânt? Căci pacea se împotrivește la fel fiecărei boli din cele spuse și face să înceteze răul prin venirea ei. Pentru că, precum încetează boala când intră sănătatea, și se mistuie întunericul când se arată lumina, așa, când se ivește pacea, se destramă toate patimile ce se nasc din starea potrivnică.
Ce observaţii mai fac adversarii noştri? Înainte de toate aceea că în nici un caz firea dumnezeiască nu poate ajunge să sufere moarte, ci, că, fără să ajungă aici, ar fi putut uşor duce la îndeplinirea planului de mântuire astfel, prin folosirea altfel a prisosului puterii sale. Dacă totuşi, dintr-un motiv inexplicabil, ar fi trebuit să moară, cel puţin să nu se fi lăsat batjocorit printr-o moarte atât de înjositoare. Căci ar putea fi vreo moarte mai ruşinoasă, zic ei, decât cea de pe cruce?
Ca un dulce împreună-călător al vieţii omeneşti, prorocul David se găseşte împletit în toate căile vieţii şi în toate vârstele vieţii duhovniceşti, dând cu folos mâna tuturor cetelor ce propăşesc, jucându-se împreună cu pruncii cei după Dumnezeu, împreună-luptând cu bărbaţii, educând tinereţea, sprijinind bătrâneţile, tuturor toate făcându-se: armă ostaşilor, modelator trupurilor atleţilor, palestră gimnaştilor, cunună biruitorilor, bucurie a mesei, mângâiere la înmormântări. Nu este nimic din viaţa noastră nepărtaş acestui har. Care este rugăciunea puternică la care David să nu fie părtaş?
Filozof creștin, Părinte al Bisericii și scriitor care a dus la apogeu teologia Capadocienilor, Sfântul Grigorie de Nyssa a trăit experiența vie a Duhului, mărturisită în mii de pagini ce se constituie în tot atâtea picături de har date nouă spre luminarea minții și a inimii.
Sfântul Grigorie al Nyssei (335-394/395), ca frate al Sfântului Vasile cel Mare (330-379), este considerat, împreună cu Sfântul Grigorie de Nazianz (329-389/390), conservatorul legitim al moștenirii lui spirituale și o autoritate ecleziastică în toate problemele dogmatice.
Ce observaţii mai fac adversarii noştri? Înainte de toate aceea că în nici un caz firea dumnezeiască nu poate ajunge să sufere moarte, ci, că, fără să ajungă aici, ar fi putut uşor duce la îndeplinirea planului de mântuire astfel, prin folosirea altfel a prisosului puterii sale. Dacă totuşi, dintr-un motiv inexplicabil, ar fi trebuit să moară, cel puţin să nu se fi lăsat batjocorit printr-o moarte atât de înjositoare. Căci ar putea fi vreo moarte mai ruşinoasă, zic ei, decât cea de pe cruce?