Mulți spun că părintele Arsenie Boca este sfânt în timp ce alți mulți spun că omul nu a fost normal. Același lucru s-a întâmplat și cu Sfântul Porfirie, Paisie și cu alți sfinți din vechime, de exemplu Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Simeon Stâlpnicul sau Sfântul Simeon Noul Teolog. De fapt, amândouă opiniile sunt adevărate însă pentru a înțelege este necesară o explicație.
Dacă „cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea” (Iacov 4, 11), iar legea lui Hristos este dragostea, atunci clevetitorul cade din dragostea lui Hristos, nefăcându-se părtaş de veşnica mila. Să nu fie auzul tău ascultând cu dulceaţă limba clevetitorului, nici limba ta grăind ceva împotriva aproapelui în auzul iubitorului de defăimare, ca să nu cazi din dumnezeiasca dragoste şi străin să te afli de viaţa veşnică.
Pe fratele tău pe care până ieri îl ţineai duhovnicesc şi virtuos, să nu-l judeci astăzi ca pe un rău şi viclean, deoarece diavolul te-a pus să-l urăşti. Tu, prin iubirea ta îndelung răbdătoare, având în minte faptele lui bune de până ieri, alungă ura de astăzi a sufletului.
„Căci crucea e privită după formă, după compoziție, după proprietatea părților, după lucrare și după alte multe laturi pe care le văd cei ce iubesc să contemple lucrurile dumnezeiești. După formă, crucea e privită când se observă puterea ei ce cuprinde toate, cele de sus, cele de jos și cele de amândouă părțile, până la marginile lor.
Libertatea noastră caută cu adevărat ceea ce o sporeşte şi, prin urmare, doreşte ceea ce doreşte şi Dumnezeu pentru noi. Atunci omul uneşte în el voia lui Dumnezeu cu voia sa, nu în chip înrobitor, ci din iubire, armonizând voia lui cu voia lui Dumnezeu la nivelul deplinei libertăţi. Ceea ce cere Dumnezeu de la om este tot ceea ce-l ajută să se dezvolte şi să se întregească ca persoană. Să valorifice toate puterile şi însuşirile cu care l-a înzestrat. Şi omul cu adevărat liber răspunde: „Facă-se voia Ta, Doamne!”.
Cel care vede chiar urmă de ură în inima lui faţă de orice om şi faţă de orice greşeală a lui, acesta nu-L iubeşte deloc pe Dumnezeu. Pentru că iubirea faţă Dumnezeu nu îngăduie deloc ura împotriva aproapelui.
Să nu spui „nu-l urăsc pe fratele meu” în momentul în care nu vrei să-ţi aminteşti de el. Ascultă ce zice profetul Moise: „Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, dar să mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui” (Levitic 19, 17).
Sufletul curat este cel care s-a izbăvit de patimi și neîncetat se veselește de dumnezeiasca dragoste. Patimă de ocară este mișcarea sufletului împotriva firii. Nepătimirea este o așezare pașnică a sufletului, în care acesta se face cu anevoie de mișcat spre răutate.
… aceasta înseamnă şi explicarea cuvântului „minte care vede pe Dumnezeu”; aşa trebuie să înţelegem cele spuse în cântarea lui Moise: S-a făcut parte a Domnului funia lui Iacob (Deut. 32,9), ceea ce arată pe Israil; căci Dumnezeu nu iubeşte numai pe Israil, cum a arătat şi Apostolul, spunând în multe locuri. Oare nu este Dumnezeu şi al neamurilor?
“Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii. Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăşti pe el, ci blestemul şi pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăşti pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om şi ai călcat porunca. Şi ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar de păzeşti porunca, arată semnele dragostei; şi de poţi face ceva ajută-l, ca să-l izbăveşti de rău.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), teolog şi scriitor mistic ortodox. S-a născut în jurul anului 580 la Constantinopol, într-o familie aristocrată, care s-a îngrijit să-i dea o educaţie aleasă. Datorită culturii sale deosebite, este remarcat şi ajunge secretar prim al împăratului Heraclie. După o activitate relativ scurtă, în anul 614, părăseşte preocupările şi onorurile lumeşti şi îmbrăţişează viaţa monahală la mănăstirea Chrysopolis – Scutari, de pe cealaltă parte a Bosforului, ajungând să deţină funcţia de stareţ a acestui aşezământ monahal, în anul 626, în timpul invaziei persane,
Către Teodor, presbiterul din Mazara
(Notă: Părintele Dumitru Stăniloae. Mazara era o cetate pe litoralul Siciliei. Sfântul Maxim scrie celor ce nu erau subordonaţi Constantinopolei, unde împăratul confirma patriarhi care sprijineau politica lui de susţinere a monotelitismului.)
Nu socotesc că Prea Sfinţiile Voastre aveţi nevoie de altceva spre cunoaştere, odată ce aveţi în minte pe Cel Unul Care înţelepţeşte, pe Duhul Sfânt din Care izvorâţi şi altora cele dumnezeieşti,
În concepţia Sfântului Maxim există o legătură intimă între rugăciunea neîncetată, lepădarea înţelegerii conceptuale şi transformarea impulsurilor trupeşti prin practică ascetică. Aceste conexiuni apar în Cuvântul ascetic, un dialog între un monah bătrân şi unul tânăr. Când cel din urmă întreabă despre rugăciune, bătrânul răspunde: „Înţelesurile sunt înţelesuri (noemata) ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile.
1. Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.
2. “Gatit-ai înaintea mea masă “… şi cele următoare. “Masa” aici însemnează virtutea lucrătoare. Căci aceasta ne-a fost gătită de Hristos “împotriva celor ce ne necăjesc “. Iar “untdelemnul care unge mintea” este contemplaţia făpturilor. “Paharul” e cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar “mila Lui” Cuvântul Său şi Dumnezeu. Căci acesta, prin întruparea Lui, ne “urmăreşte în toate zilele”, până ce ne va prinde pe toţi cei ce ne vom mântui, ca pe Pavel. Iar “casa” însemnează împărăţia în care sunt reaşezaţi toţi sfinţii. în sfârşit “îndelungarea de zile” este viaţa veşnică.
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu întristează pe nimeni şi nu se întristează pentru cele vremelnice. Întristează şi se întristează însă cu singura întristare mântuitoare, cu care şi fericitul Pavel s-a întristat şi a întristat pe corinteni.
O viziune aparte faţă de alţi autori filocalici şi foarte interesantă găsim la Maxim Mărturisitorul despre virtuţi. Marele teolog al secolului al VII-lea face câteva consideraţii despre începutul virtuţilor în sufletul unui creştin: „Frica lui Dumnezeu duce la trezvia minţii, atunci când sufletul îi vede pe demoni, care îl războiesc prin gânduri şi se apără. Iubirea îmblânzeşte mânia, înfrânarea stinge poftele, iar rugăciunea îl uneşte pe om cu Dumnezeu… Îndelunga răbdare este a ne socoti pe noi pricina încercărilor din partea lui Dumnezeu. Unde nu este frică de Dumnezeu, acolo nu este nici zdrobirea inimii” [1]).
Să nu fie auzul tău ascultând cu dulceaţă limba clevetitorului, nici limba ta grăind ceva împotriva aproapelui în auzul iubitorului de defăimare, ca să nu cazi din dumnnezeiasca dragoste şi străin să te afli de viaţa veşnică.
Nu primi (în suflet) batjocura ce se aduce împotriva părintelui tău şi nu-l invita la tine pe cel care îl necinsteşte pe dânsul, ca să nu se mânie Domnul pentru lucrurile tale şi să te piardă cu totul din pământul celor vii.
Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăști pe el, ci blestemul și pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăști pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om și ai călcat porunca. Și ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar dacă păzești porunca, arată semnele dragostei; și de poți face ceva ajută-l, ca să-l izbăvești de rău.
Hristos nu vrea ca tu să porți vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să ții minte răul în nici un chip și pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru evanghelii.