Ca și primii oameni, în microcosmosul nostru lăuntric săvârșim și noi același păcat. Același fruct oprit stă ispititor în fața noastră, același șarpe ne înșală și noi călcăm aceeași poruncă. Dar imediat după judecata lui Dumnezeu, conștiința începe să ne tortureze.
Să-L aşezăm pe Hristos, Domnul nostru, ca pe un soare sus pe cerul sufletului nostru, şi atunci El ne va lumina şi ne va încălzi întreg pământul vieţii noastre, care nu va întârzia să-şi aducă roadele sale. Atunci, soarele omului vechi „se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29). Aşa a fost Sfântul Antonie cel Mare, care, deşi neînvăţat, îi întrecea cu mult în înţelepciune pe filozofii care îşi luminau mintea numai cu „lampa” şi „soarele” ştiinţei veacului acestuia.
Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne tăiem vlăstarele netrebnice şi vătămătoare ale voilor noastre dezordonate şi păgubitoare şi să altoim pe ramurile omului nostru lăuntric voia lui Dumnezeu, prin care circulă seva Duhului Sfânt şi care aduce roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea.
Numai oamenii trecuţi prin filiera necazurilor şi ispitelor şi încercaţi ca aurul în cuptorul smereniei pot deveni mai ascultători. Înlăturându-le zgura minciunii, sădită de tatăl minciunii, sufletul lor devine ca o ceară moale pe care se imprimă cu uşurinţă Adevărul întrupat. Iar cel ce purcede din Adevăr, din Adevărul întrupat, va căuta să nu mai aibă niciun amestec cu minciuna.
Curajul este de mai multe feluri. Dar cel mai primejdios dintre toate este îndrăzneala oamenilor care nu au nimic de pierdut. A nu avea nimic din cele materiale, a nu fi stăpânit de nicio patimă, a socoti bunurile trecătoare drept nişte gunoaie, a fi cu ochii ţintă la viaţa de dincolo, a iubi din tot sufletul pe Iisus – iată în ce constă puterea subiectivă a creştinilor care i-au biruit pe păgâni.
Numai oamenii trecuţi prin filiera necazurilor şi ispitelor şi încercaţi ca aurul în cuptorul smereniei pot deveni mai ascultători. Înlăturându-le zgura minciunii, sădită de tatăl minciunii, sufletul lor devine ca o ceară moale pe care se imprimă cu uşurinţă Adevărul întrupat. Iar cel ce purcede din Adevăr, din Adevărul întrupat, va căuta să nu mai aibă nici un amestec cu minciuna.
Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am prezentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bunăvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol.
Ca să rămânem ucenicii Mântuitorului, credincioşii Cuvântului Său, ca să cunoaştem adevărul, ca să devenim liberi şi să scăpăm pentru totdeauna din robia păcatului, e neapărată nevoie de conlucrarea noastră. Mântuitorul face apel la libertatea noastră, pe care nu ne-o poate răpi nici o putere din lume şi de care nu se atinge nici Dumnezeu. „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”.
La Facultate îl studiasem pe Descartes. Profesorul loan Gh. Savin arăta în prelegerile lui cum a ajuns marele filozof francez la convingerea că există Dumnezeu.
Filozoful porneşte de la un fapt sigur: în sufletul omului este sădită ideea de Dumnezeu. (Jean Jacques Rousseau făcuse – după câte mi-aduc aminte – experienţa cu un copil, pe care l-a izolat cu desăvârşire de oameni, situându-l într-o pădure şi aducându-i cele necesare, numai ca să nu audă de la nimeni vorbindu-i-se despre Dumnezeu.
Şi într-adevăr, dacă cineva săvârşeşte în toiul nopţii un păcat ruşinos, cel mai mare duşman va fi acela care ar veni să-l lumineze cu un felinar.