„Când nu ne-a întrerupt din rugăciune nici o ezitare şi nici vreo deznădejde nu ne-a slobozit încrederea, ci am simțit din însăşi revărsarea rugăciunii că am dobândit ceea ce cerem, să fim siguri că rugăciunile noastre au fost bine primite de Dumnezeu. Atât va merita să fie auzit şi să obțină cineva, cât va crede că poate fi văzut de Dumnezeu sau că Dumnezeu îi poate da.
„Crucea noastră este frica de Domnul. Așa cum cel răstignit nu mai are putință să-și miște mădularele după dorință, tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile și dorințele noastre după ceea ce ne place și ne încântă pentru moment, ci după legea Domnului, acolo unde ne va țintui ea.
„(…) Energumenii care, răpiți fiind de duhuri necurate, vorbesc şi fac ceea ce nu vor, sau sunt siliți să spună ceea ce nu ştiu. Este foarte sigur că această înrâurire a duhurilor nu se exercită într-un sigur mod. Unii sunt astfel insuflați, încât nu ştiu ce fac şi ce vorbesc, dar alții ştiu şi în minte după aceea ce au făcut şi ce-au spus. Nu trebuie să credem că pătrunderea duhului necurat se petrece în aşa fel, încât el să se contopească cu substanța sufletului şi să se unească cu aceasta, înlocuindu-l şi vorbind aşadar el prin gura celui suferind. Nu trebuie crezut în nici un chip că pot face ei aceasta.
„«Dumnezeule, vino-mi în ajutor; Doamne, grăbește-Te să mă ajuți». Sunt frământat de felurite sentimente care pribegesc uneori, nu sunt în stare să-mi strâng gândurile împrăștiate, nu pot să-mi fac rugăciunea fără să intervină sau să-mi apară în minte chipuri, vorbe sau fapte fără rost și mă simt copleșit de atâta deșertăciune, cu sufletul atât de gol și de sterp, încât îmi dau seama că nu se zămislesc în inima mea simțiri duhovnicești și generoase; ca să merit a mă curăți de solzii aceștia ai sufletului, de care nu mă pot scăpa gemetele și suspinele, în chip necesar voi striga: (…)
„Şi ei (demonii – n.n.) asudă şi se ostenesc în lupta cu neamul omenesc, ca să poată obține victoria pe care o doresc, şi-i cuprinde şi pe ei tristețea care ne-ar fi cuprins pe noi, dacă am fi fost învinşi de ei, potrivit acestor cuvinte: «Este un capăt al vrăjmăşiei lor: răutatea buzelor lor îi va acoperi», şi «Răutatea lui se va întoarce în capul lui», şi: «O să-i vină lațul pe care nu-l cunoaşte; cursa pe care o ascunde îl va prinde pe el şi va cădea în lațul lui», pe care, se-nțelege, l-a pregătit pentru a înşela pe oameni.
„Dacă nu poți dobândi desăvârșirea virtuților prin nimicirea tuturor viciilor, depune grijă pioasă pentru mântuirea altora. Și dacă te plângi că nu ești bun pentru această treabă, îți vei putea acoperi păcatele prin dragostea de oameni. Dacă slăbiciunea minții tale te face neputincios și în aceasta, cere cu umilință ajutorul sfinților pentru vindecarea rănilor tale.
„(…) De ce ar trebui să fie ispitiți cei pe care-i știe slabi și neputincioși, care n-ar fi în stare să reziste prin puterile lor ispititorului? Dreptatea Domnului n-ar fi îngăduit ca ei să fie ispitiți dacă n-ar fi știut că există în ei o putere egală de a rezista, prin care să poată fi socotiți vrednici de laudă, după o judecată dreaptă a meritelor și într-un caz, și în celălalt. De aceea zice Apostolul: «Astfel, cel ce se socotește tare, să ia seama să nu cadă.
„Adevărata răbdare și liniște nu se pot dobândi și păstra fără umilința adâncă a inimii. Dacă se coboară la acest izvor, ele n-au nevoie nici de ajutorul chiliei, și nici de refugiul în singurătate. Nu caută din afară ocrotire ceea ce se sprijină pe virtutea umilinței lăuntrice, adică pe ceea ce-i este obârșie și pază.
“După cum nu toţi tinerii arată acelaşi zel pentru învăţătura şi pentru a-şi forma mai bune deprinderi, la fel şi bătrânii nu sunt toţi la fel de desăvârşiţi şi de încercaţi. (…)
De aceea nu trebuie să urmăm exemplele şi îndrumările tuturor bătrânilor pe care-i recomandă doar părul lor alb şi viaţă îndelungată, ci pe ale acelora despre care ne-am convins că s-au distins din tinereţe prin viaţa lor demnă de laudă, formaţi nu după propriile lor închipuiri, ci după moştenirea duhovnicească lăsată de cei vechi.
A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatecă decât toate cele de până aci. Ea războeşte mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproape de culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sârgueşte să strice înfrânarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mânia, blândeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse.
A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul şi prin rugăciune.
A şasea luptă o avem împotriva trândăviei, care e înjugată cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşeală, întristare şi scârbă chiar şi faţă de locul unde se află, şi de fraţii cu care petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gânduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneală.
A cincea luptă o avem împotriva întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii.
A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti.
A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a poftei îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere.
A doua luptă o avem împotriva curviei şi a poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet, şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi a adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine.