Duminica este taina cunoașterii adevărului care nu se primește împreună cu trupul și cu sângele, căci e mai presus de cugetare. În veacul acesta nu avem ziua a opta, nici Sâmbăta adevărată.
Șase zile s-au dat pentru plugăria vieții și ele se desăvârșesc prin păzirea poruncilor. A șaptea le întregește în mormânt. Și a opta prin ieșirea din el.
Nu de la sine s-a produs lumea, căci nu e lipsită de o providență; nici dintr-o materie mai dinainte existentă, căci nu e slab Dumnezeu. Ci toate le-a știut și le-a putut face Dumnezeu prin Cuvântul, din cele ce nu existau nicidecum.
Căci Dumnezeu este bun, mai bine-zis, izvorul a toată bunătatea. Iar cel bun nu pizmuiește pe nimeni. De aceea, nepizmuind existența nimănui, a făcut toate din cele ce nu sunt, prin Cuvântul Său, Domnul nostru Iisus Hristos.
O persoană familiarizată cu cele mai bune produse ale culturii seculare are o șansă mult mai mare de a aduce o viață ortodoxă normală și rodnică. Părintele Serafim Rose credea cu tărie că familiarizarea copiilor și tinerilor cu cele mai reprezentative creații ale spiritului uman, pe de o parte îi poate feri de tentația de a cădea pradă modelor sub-culturale, iar pe de alta le poate dezvolta capacitatea critică de a discerne între falsa cultură și cultura veritabilă.
Un bunic evlavios și ajuns la o vârstă foarte înaintată, era înconjurat de mulți nepoți și strănepoți căci avea o familie mare. Bătrânul povestea nepoților multe întâmplări cu tâlc din viața sa. Nepoții erau foarte entuziasmați de toate întâmplările pe care prin trecuse bunicul lor. La un moment dat, unul dintre nepoți care era mai mare l-a întrebat:
„Zicând „Domnul meu și Dumnezeul meu”, Toma exprimă și relația afectivă, de iubire: „Ești al meu, Doamne!”. Toma găsește fundamentul suprem al existenței sale. În general, orice om e în căutarea absolutului, al fundamentului care e independent de toate. Nu ne mulțumim cu relația cu cele dependente, care nu ne pot da din ele viața fără sfârșit, nu ne pot da totul. Trebuie să fie Cineva care poate da un sens persoanelor umane și lucrurilor din lume legate de om, socotindu-le în legătură cu El, ca factor absolut independent.” (Sfântul Chiril al Alexandriei)
De-a lungul vieții mele monahale m-am îmbrăcat mereu cu cuviință. Îmi place să fiu curat, atât duhovnicește, cât și trupește. Cea mai mare parte a vieții am petrecut-o printre oameni, ca stareț, cum ar fi fost să mă arăt în ochii lor în neorânduială? Când am vrut să mă rog, m-am curățat pe mine, dar și locul în care dormeam, unde trăiam, m-am curățat de toate și abia după aceea mi-am îndreptat rugăciunile către Dumnezeu.
Dacă acul ceasornicului este în neregulă, atunci toate piesele lui umblă în neorânduială sau chiar stau pe loc. Tot astfel și inima omului, fiindcă mădularul cel mai gingaș și care are legătură cu toate organele dinăuntru ale omului, de va fi tulburată și răzvrătită, va tulbura și va îmbolnăvi toate organele dinăuntru prin neorânduiala ei.
Când te rogi, ai grijă să nu ceri cele necuvenite în locul celor cuvenite, stârnind mânia Domnului; să nu ceri bani, slavă lumească, putere sau orice altceva din cele pe care le-aduc acestea, ci să ceri Împărăția lui Dumnezeu și El îți va da toate cele de trebuință trupului, precum Însuși Domnul spune: „Căutați mai întâi Împărația lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Iar pentru rugaciune, iubitule, există două moduri: primul este al preamăririi cu umilință, iar al doilea, care stă în urmă, este al cererii.
Ce mare este în ceruri slava Sfântului și Dreptului Simeon, cel care în brațele sale pe Pruncul Iisus L-a primit! Ea se vede dintr-un eveniment din viața Sfântului Petru Atonitul, care se sărbătorește la 12 iunie.
Fiind comandant de oști, Petru a fost luat prizonier și aruncat în temniță în cetatea Samara, de pe malul râului Eufrat. Suferind în temniță, Petru se ruga cu lacrimi Sfântului Nicolae să-l roage pe Dumnezeu să-l scape de acolo, făgăduind că își va dărui după aceea toată viața lui Dumnezeu.
Un prim sfat, surioara mea, este să vezi câtă „otravă” ai pus în „mâncarea” bărbatului bolnav. Niciodată cineva nu e singurul vinovat într-o relaţie. Ura este un răspuns la ceva. Dar este şi ura o formă de dragoste!
Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronstadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii. Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu întristează pe nimeni şi nu se întristează pentru cele vremelnice. Întristează şi se întristează însă cu singura întristare mântuitoare, cu care şi fericitul Pavel s-a întristat şi a întristat pe corinteni.
Trebuie să înţelegem că nimeni nu ne spune atât adevărul, cât cei care ne osândesc. Domnul Atotştiutorul cunoaşte că, deși toţi oamenii îmi laudă şi îmi fericesc faptele, în realitate sunt vrednice de osândă şi de dispreţ. Dacă-mi spun: „Acest rău l-ai făcut!”, eu voi spune „dar oare n-am făcut niciun bine?”.
Acesta este punctul de început al înţelegerii a ceea ce înseamnă sfinţirea timpului. Aceasta este experiența ortodoxă, care coboară până la apostolii înşişi, ca în centrul vieţii noastre liturgice, chiar în centrul acelui timp pe care noi îl măsurăm ca an, găsim Sărbătoarea Învierii lui Hristos. Ce este învierea? Învierea este apariţia în această lume, complet dominată de timp şi deci, de moarte, a vieţii care nu va avea sfârşit. Cel care a înviat din nou din morţi nu mai moare.
Diavolul se fereşte de punţile întinse între oameni. De aceea atacă mai ales pe cei ce se sprijină numai pe ei înşişi şi nu simt nevoia unei lucrări duhovniceşti.
Pentru noi, creştinii, viaţa aceasta pe pământ este o şcoală, în care învăţăm cum să ne asigurăm nemurirea şi viaţa veşnică. Căci ce folos avem de la viaţa aceasta, dacă prin ea nu o putem dobândi pe cea veşnică? Dar, ca să învie împreună cu Hristos, omul trebuie mai întâi să moară împreună cu El şi să trăiască viaţa lui Hristos, ca şi cum ar fi viaţa lui proprie. Dacă va face aceasta, atunci în ziua învierii va putea spune, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul: „Ieri m-am răstignit cu Hristos, astăzi sunt slăvit împreună cu El, ieri am murit împreună cu El, astăzi înviem împreună cu El.”
Dumnezeu, harul înnoitor al lui Dumnezeu, fie că sunt tainele credinței (Întruparea Mântuitorului, Taina Sfintei Treimi, Taina Învierii, Taina Înălțării, Taina Pogorârii Duhului Sfânt), toate rămân mistere, rămân lucruri ascunse, rămân mai presus de noi. În fața tainelor, oricare ar fi ele, avem o singură atitudine cu adevărat ortodoxă: să fim copleșiți de ele, să ne minunăm de Dumnezeu.